De ce?

Cineva mi-a spus mai demult ca intrebarea esentiala este "cum?" si nu "de ce?". E mult mai interesant, zicea el, sa descoperi cum functioneaza lucrurile, ce face ca rotitele sa se invarta, ce alimenteaza agregatul. Desigur, din perspectiva unui mecanic, pot intelege aceasta viziune asupra lucrurilor. Da, din perspectiva lui. Dar din unghiul asta, lumina reflectoarelor bate peste cine sau ce nu trebuie, si nu pot sa nu intreb "de ce?".

Exista o tendinta comuna in mass media zilele astea; pentru neinitiati: mass media inseamna mijloace de comunicare in masa, nu doar presa. Curentul asta are la baza un lucru pe cat de banal, pe atat de puternic. Atat de puternic incat e in stare sa miste grupuri intregi de oameni - bloggerii - intr-o tentativa aproape fanatica (si la fel de stupida) de a vocifera. Nu, nu te uita asa la mine! Ma includ pe lista aceasta cu cea mai mare sinceritate si lipsa de rezerve. Recunosc! Sunt unul dintre cei mai nemultumiti oameni din Romania, posibil chiar din lume. Dupa Mircea Badea, desigur, ale carui doleante imi sunt la fel de dragi ca si emisiunea pe care o presteaza. Mi-am ales bine cuvintele, in ciuda formularii ciudate: eu, Mircea si multi altii impartim, motivat, o groaza de antipatii pentru diversi si diverse! Ar dura prea mult sa le enumar, iar timpul ma preseaza.

Bun. Suntem nemultumiti. Si care e problema? Ei bine, aceasta revolta vis-a-vis de lume, de societate, de sistem, de tot, nu este un lucru rau. Este evidentierea faptului ca vrem o schimbare, ca deschidem gura si o cerem. Mai mult, insasi initiativa este un sanatoasa: facem ceva! Se vorbea deunazi de ignoranta romanilor in general. S-au dat date, s-au calculat probabilitati si s-au enumerat ipoteze psihologice (intr-un stil de amator, dar conteaza) in speranta ca se va gasi o rezolvare, o solutie nu pentru noi, ci macar pentru generatiile urmatoare. Pe bune? Voi chiar vorbiti serios? Voi v-ati uitat in jur inainte sa discutati asta sau e vreo campanie cu caracter electoral? ...Adevarul e ca oamenii sunt prost construiti genetic. Nici mama lui Stefan cel Mare nu ar putea sa inspire romanasul smecheras de cartier sa dea doi bani pe ala care moare la doi pasi de el! Campania e moarta din start, dar sa continuam...

Mai nou, cum spuneam, nemultumirea asta si-a schimbat putin tinta. In tot atatea cuvinte sau mai putine, e vorba de faptul ca bloggerii au inceput sa arunce cu... noroi unii in altii. Nu ne mai place ce scrie X-ulescu, nu mai credem in gandirea lui Y-eanu sau Z-oiu nu e calificat sa deschida gura. Bullshit! Libertatea de exprimare - iti spune ceva?

Nu vreau sa fiu ipocrit fiindca e una din caracteristicile pe care le urasc cel mai mult la un om. Am urlat eu insumi sus si tare ca un anume blogger, "coleg" de oras si, evident, breasla, e un idiot. Da, si inca sustin chestia asta, chiar daca intru singur in categoria tampitilor care bombardeaza cu diverse alti tampiti. Era vorba in acel incident de atitudinea miserupist-vulgara a unor astfel de bloggeri, care, din prea mult stress, experiente negative, rutina, nu mai vad limita fina intre exprimarea plastica si nesimtire. Ma rog, se prea poate ca eu sa fi gresit: omul in cauza este un blogger celebru, unul din cei mai tari (dupa cum spunea ZeList) din tara. Se poate. Deci revin la ideea initiala: am ajuns sa ne dam snobi cand inca nu am iesit din hazna.

Bloggereala, in mare parte, se refera la acest protest virtual ce anima spiritul jurnalist al unor oameni. Am inceput cu totii din nevoia de a urla la cineva, cuiva, chiar si in eterul internetului ca ceva nu ne convine. "Da, frate, pute! Asta e adevarul! Pute de-ti ia nasul si ti se sterpezesc dintii!" - cu asta am inceput. Si acum, dupa nici macar o vaga schimbare - feedback la urletul nostru surd - deja ne dam destepti, deja avem ranguri si pozitii in topuri si ne smecherim cu vreun banner ciumeg. Deja castigam bani din bloguri si le dam altora peste nas, ne uitam de sus la aia mici si ii aratam cu degetul la misto: "Uitati ce rahat mananca! Deschide gura dar degeaba! Al meu pute mai tare!" si tot asa.

Ma refer si la intamplarea prin care am trecut, trezindu-ma brusc citat pe blogul veteranului de care vorbeam mai sus si facut de cacat in public pentru ca am indraznit sa-l judec. Sincer, dupa ce mi s-a zic s-o sug (de catre unul din cititorii blogului respectiv - fan inversunat pare-se), mi-am dat seama cat de penibila a fost situatia in final. Eu n-am realizat nimic. Mi s-a umplut frigiderul cu diverse mezelarii si cam atat. Bloggerul in cauza scrie tot in stilul lui (sau "scria", fiindca mi-am promis sa nu-i mai fac trafic cu vizitele mele). Deci... alt feedback egal cu zero.

Revin cu intrebarea de inceput: de ce? De ce mancam prune si scuipam samburii pe altii? Chiar nu putem aprecia, lua in considerare parerile celor mai mici decat noi? Chiar suntem cu totii niste vedete ale retelei asteia tampite, ce creeaza dependenta, numite internet? De ce trebuie sa ne stricam zilele reciproc etichetand public niste oameni care au initiative la fel de laudabile ca cele cu care am inceput chiar noi?

Am gasit un singur raspuns. La fel de obisnuit ca intreaga mea pledoarie: comercializarea. Imi amintesc discutii despre "comercial" in muzica si efectele negative ale selling out-ului: reactia garantata a celui care se vinde este aceea de a ignora. Banuiesc ca asa se explica schimbarea prioritatilor in vietile bloggerilor; au bani, au reputatii, au fani, deci cui ii mai pasa de ce se intampla in jur? Brusc, treziti in mijlocul unui foc de paie ce arde repede, dar puternic, toti acesti indivizi incep sa uite motivul pentru care au inceput sa scrie. Chiar si prin lipsa acestor lucruri, dar prin prezenta inevitabila a obligatiei de a scrie produce aceasta bariera de "mi se rupe". Incerc sa explic (pentru cel care mi-a citit insemnarile pe weblog) de ce nu sunt de acord cu publicitatea si munca de blogging pe bani. Romaneste, uite d-asta, frate!

Imi rezerv o mica vacanta, incepand de azi. Revin duminica sau luni cu mai mult optimism (sper!) si intr-un mediu mai primitor. E foarte putin probabil ca vreunul din indivizii de care vorbesc sa ma citeasca. E si mai putin probabil ca macar parte din acest segment imaginar sa ia in considerare si sa-si schimbe atitudinea. Totusi, traim in Romania si orice e posibil. Un week-end linistit iti doresc!

Faza cu vaza

A fost odata ca niciodata o faza. Ea era neutra de felul ei, adica nici lunga, nici scurta, nici frumoasa, nici urata, nici prea prea, nici foarte foarte, motiv pentru care nu putea sa se hotarasca ce fel de espresso bea. Faza asta era tipic romaneasca, cu momentele ei interesante, dar, in speta, banale, era comica si tragica in acelasi timp, si aparea cand ti-era lumea mai draga. Faza avea tot ce tine de a fi modern si monden: telefon Vertu, pantofi Jimmy Chu, poseta Louis Vuiton, ochelari D&G si multe multe altele. Faza era schimbatoare in felul ei, facandu-si aparitia prin locuri din cele mai ciudate. Spre exemplu, se spargea in figuri la Bamboo in hol intr-o seara, iar a doua zi dimineata cara galeti de apa la vaci, intr-un sat. Desigur, faza era si inversabila, cele doua momente putand sa se petreaca in ordine inversa...

Faza noastra era prietena cu o vaza. Vaza... ca toate vezele. Sustinea diverse flori si isi facea veacul pe un raft, in sufrageria unui X. Cum s-au cunoscut cele doua, nu e important, dar trebuie sa mentionam ca erau, in mod paradoxal, prietene la catarama. Nici vaza nu-si putea explica aceasta relatie, dar fiindca faza era pe bune, nu s-a gandit niciodata prea mult la aceasta relatie. Vaza era o vaza de vaza si de baza in comunitate. Vazuse multe la viata ei si schimbase cativa proprietari. Era o vaza scumpa (si ca pret, si ca personalitate), avea vechime si prestanta. De acolo, de pe raftul ei putin prafuit, asista la discutii din cele mai interesanta si cunostea o multime de secrete, vazuse figurile unor oameni ce au facut si au ramas in istorie, si lucrul asta o facea putin aroganta.

Intr-o zi, faza si vaza s-au gasit intr-o cafenea, unde se anuntase o seara de pian. Faza, care se gatise cu ce-avea ea mai de pret, se asezase, binenteles, in separeul pentru V.I.P., unde-si consuma cu mult tact un Blue Hawaii, in compania a trei fete, vedete pe pitzipoanca.org. Vaza, boema ca de obicei, se strecurase si ea la o masa, unde-si sorbea un espresso (lucru ce o enerva la culme pe faza) si asculta pianistul care-si facea decent meseria. Nu o vazuse pe faza si nici macar nu se gandise ca o mondena precum faza isi va face aparitia intr-un loc si moment atat de artistic. Alt lucru ce o enerva pe faza.

-b00na, sk00mpy! c facy? zise faza, afisandu-se la masa vazei, in toata splendoarea ei.

-Buna! Bine, uite am venit sa vad si eu despre ce e vorba. Buna ideea cu seara de pian, nu?

-n0rmal! toata l00mea b00na a venyt in seara asta...!

-Da? Cine?

-OMG! kiar nu shty nimik... uite: Fane, ala ku Mertzu' ala nou! Gigi, fras00' l00' Nel00tzu - tokmai shi`a deskis firma aia shukra d jacuzzi! Shi Fifi, fata l00' Barosanu': am fost kolege d liceu.

Neimpresionata, vaza lua o gura de cafea si dadu din umeri:

-Eu am venit pentru muzica si decorul original. Vreau doar sa ma relaxez putin.

In momentul respectiv faza, cu nervii la limita, satula de figurile neintelese ale vazei, o impinse de pe scaun, facand-o tandari si urland din toate amanuntele. Nu era pentru prima oara cand vaza ii facea figuri de genul, dandu-se mai buna decat ea, mai importanta si mai desteapta. Din cauza fazei fazei, localul fu amendat si eventual inchis pentru a nu se mai repeta astfel de incidente. Faza fu iertata si uitata, doar ca sa se repete iar si iar, in diverse alte locuri, cu diverse alte personaje si in diverse alte momente. Singurul lucru constant, in ciuda diversitatii, ramase faza.

Morala e ca faza n-are nimic in comun cu vaza, motiv pentru care nu trebuie si nu pot fi puse la un loc. Indiferent cat de bune prietene ar fi, interesele personale primeaza; astfel, vaza, doritoare de nou, flamanda de arta si pasionata de spectacole, isi va gasi mereu sfarsitul din cauza unei faze... mondene. Si, sparte si moarte odata cu ea, cluburile, teatrele, cafenelele boeme, inchise inainte de a-si pune amprenta pe viata de noapte.

Sper sa ma insel.

"Spin a 3-a oara" sau "regatul meu pentru un host!"

Am hotarat ca e prea mult. Ceea ce fac cei de la weblog e bataie de joc, si cum sunt pasionat de noi inceputuri am s-o iau calm si tacticos de la capat... aici. Cum s-a intamplat:

Dupa concertul celor de la Spin (sambata seara), ametiti si bine-dispusi, ne-am invartit prin oras. Proasta idee. Dar, ajungand acasa cu idei alte idei, proaspete de data asta, si dornic de scris, m-am instalat in fata laptopului, doar ca sa constat cu stupoare ca host-ul minunatului meu blog, la care am muncit atat, e iarasi la pamant. Si-asa a ramas mai bine de 12 ore, timp in care am blestemat toate conexiunile, serverele si C.E.O.-ii aferenti weblog.ro. Ce sa-i faci? Asteapta. Mai mult, imi facusem aparitia si pe blogul Roxanei Andronescu, o fata cu o voce minunata si un blog simpatic, imaginea si glasul trupei Spin, doar ca sa ma fac putin de rusine prin faptul ca articolul pe care-l promisesem nu era uploadat si nici vorba de vreo speranta in aceasta priviinta.

Intre doua injuraturi si doua incercari reusite, scrisesem intr-un final intreaga poveste, cu poze, clip si tot tacamul, doar ca sa am parte de un alt esec rasunator: articolele nu au fost salvate, cel din urma picand odata cu hostul meu maret exact cand am apasat butonul "publica". Azi n-am avut mai mult noroc: intre o jumatate de jumatate de cafea si 5 bucati de Fornetti nu am gasit timpul necesar pentru blog, iar in seara asta, surpriza neplacuta a revenit cu un encore exact in momentul in care reusisem sa ma conectez. Asadar, iata-ma aici! Tot raul spre bine: macar am un subiect bun pentru un inceput de blog.

Ce s-a pierdut (pentru o vreme):

Sambata a fost o seara magica. Nu exagerez pentru ca nu-mi sta in fire sa ofer credit gratuit; pentru prima oara, dupa mult timp, am asistat la o metamorfoza in ceea ce se cheama viata de noapte a Constantei sau, mai bine zis, distractie de sambata seara. Pentru cei nefamiliarizati, aceasta este o obligatie, ceva ce s-a inradacinat de ani buni in frumosul meu oras. Seara de sambata trebuie onorata cu vizite in diverse cluburi, dans, frecat de fund pe diverse canapele, scaune de masina sau de bar s.a.m.d. Ei bine, de data asta a fost cu totul diferit. Nu stiu cui ar trebui sa multumesc pentru sample-ul de bun-gust primit si momentele de distractie pura, vibrand a tinerete nealterata. Trupei? Oamenilor? Patronilor Cafe D'art? Nu conteaza! Multumesc tuturor. In sfarsit am fost martor la un show tipic bucurestean, fara masti si fara pretentii! Pentru prima oara de la bestialele concerte Marlboro Music, ce adunau pe Compact, Iris si Holograf in Portul Tomis, segmentul consumator de seri de sambata s-a simtit cu adevarat bine, lucru ce probabil l-a surprins...

Roxana spunea ieri pe blogul ei: "Desi la inceput m-am temut un pic datorita faptului ca cei din club erau usor distanti, vreau sa marturisesc ca dupa zece minute, aveam senzatia ca sunt acolo cu toti prietenii mei. " Nu s-a inselat. Numai ca nu dupa primele zece minute au relaxat oamenii muschii. Privind de pe scena imaginea e alta. Din public am constatat din nou cu mult amar ca pustanii astia n-au nici cea mai vaga idee despre distractie: daca nu implica BMW-ul lu' tata, sticla de J&B si Red Bull-ul, canapelele din piele de printr-un Wish sau Crush, nu te distrezi, frate! Pe mese se odihneau aceleasi telefoane mobile, plasate tactic, aceleasi cocktailuri pompoase, iar fetele lor exprimau blazarea si snobismul nejustificat care-mi e atat de familiar. Nu, nu au fost zece minute ci vreo cincizeci. Chiar si cei din anturajul meu erau nesiguri pe ei. Nu stiau daca sa cante, sa aplaude, sa ramana neimpresionati sau toate la un loc... Intr-o insemnare trecuta explicam si de ce, dar n-am forta necesara s-o fac din nou. Tot ce pot sa adaug e ca D'art e un loc de adunare pentru toti pustanii de bani gata, liceeni gazduiti de liceul Mircea cel Batran aflat la 50 m., care de fapt n-au nici o treaba cu bunul gust si copacii pe care i-a salvat cafeneau de urgia lui Mazare. Daca genul asta de public a fost impresionat si posibil educat, numai respect pentru voi, copii!

Despre partile frumoase, caci au fost multe, pot spune ca m-am bucurat de un show adevarat, de companie placuta si de revelatii implicand sperante demult decedate. Roxana si baietii au cantat minunat, si da, chiar si manelistii reformati a.k.a. clubberii constanteni au aplaudat si au cantat chiar pe "I love rock n' roll!". Fac o paranteza: e amuzanta imaginea fiindca de obicei se intampla invers - rockeru' beat care urla "Bag-o, ma, p-aia a lu' Guta, ca merge la betie!". Revenind, trebuie sa imi torn cenusa-n cap si sa recunosc ca uneori sunt prea dens. Nu m-am prins de trucul cu tobosarul (despre care puteti citi in blogul Roxanei) decat la sfarsitul spectacolului, cand l-am vazut impachetand instrumentele alaturi de restul trupei. Bravo! Bravo pentru tot!

Gata! Destul cu laudele, incepem cu informatia pura si rece; Cafe D'art organizeaza event-uri originale in fiecare seara, sapte seri din sapte. Cu urarile de bine, mult succes si la cat mai multi clienti, le ofer si trafic pe SITE. E o adresa pe cat de utila, pe-atat de frumos realizata, cam golasa momentan, dar nu pentru mult timp (sper).

Cu acestea spuse (in sfarsit!) eu imi urez bine-am venit si iti urez o seara cat mai misto. Sa imi traiesc si sa am cat mai multi cititori! Ciao!