miercuri, 25 februarie 2009

Muia Europei

Stateam acum doua seri la o bere, in Newton Bar (da, am dat prin Bucuresti aproximativ 12 ore, din care jumatate le-am dormit, iar cealalta jumatate le-am petrecut mai mult in masina, drept escorta). Ambianta foarte misto, companioni Cosmin si Mirona (verii mei), si George de la Deep Central, muzica... acceptabila. Ne hotarasem sa facem un scurt popas, dupa un drum relativ obositor, presarat cu soferi cretini si o pseudo-autostrada a Soarelui cufundata in bezna, fiind probabili singurii tampiti care veneau dinspre Constanta la 8 p.m. Il culesesem pe George de la studio si, dupa ce ne-am invartit vreo ora pe stradute, cautand o masa destul de solida sa sustina bauturi si o canapea destul de confortabila incat sa nu molesteze fesele noastre deja incordate de drum, am nimerit in loc'sorul asta simpatic.

Dupa ce ne-am infipt in doua cocktailuri, o bere si un suc de hamei fara alcool, am realizat ca noi n-avem asa ceva in Constanta; "vitrinele" noastre sunt pline de pustani corditi si fetite cu impresii de vedete, iar noi nu ne-am simtit niciodata bine-veniti in astfel de localuri. Si prin Newton erau cateva izuri de "arfe", dar mirosul era suportabil.

In toiul discutiei, ne-a plesnit pe toti un "Ai dat limbi in p***a lu' aia!" si ne-am blocat. Nu era o iubita ranita, ci un amorez gelos pe prietena lui blonda, a carei figura nu o puteam observa - ea stand cu spatele. Am initiat brusc o campanie a linistii pentru a detecta si alte indicii, si am inteles toti, cam in acelasi timp, ca era vorba de un cocalar penibil care-i reprosa concubinei ca l-a inselat cu o fata. Un tip cu o fata tumefiata de alcool si oboseala, superficial si rapid clasificat vizual drept interlop. Dupa vorba, strai si obicei, era clar unul care a scapat filtrului (si-asa slab) ce ar trebui sa previna astfel de situatii si sa interzica personajelor de genul prezenta in astfel de locuri. Initial am fost deranjat, dar pe masura ce monologul avansa, ne-am amuzat teribil!

"Fa! Tu esti muia Europei!". Liniste. Hohote de ras ce-au continuat minute bune, timp in care ne intrebam cu totii de ce oare era idiotul gelos. Daca prietena lui a reusit sa "combine" o fata, care era problema? Ne-a lamurit si ospatarita ca acest cuplu mirobolant isi facuse salas in Newton cu vreo 5 ore inainte, iar tipul bause deja destul de mult. Am observat la un moment dat si figura blondei, model tipic de nevasta de miner, vai mama si fata ei (ca-si luase si un upercut scurt, dupa cum zicea George care avea o vizibilitate mai buna), si, cantarind putin situatia, am realizat ca astia doi se meritau din plin unul pe altul. Ea panarama, trecuta prin mii de... experiente, el golan cu impresii de om realizat, cu un caracter pe masura.

Una peste alta, a fost amuzant, dar si revelator; nu ea era "Muia Europei", ci noi, cu totii. Cu criza asta care si-a intins ghearele peste toate buletinele de stiri si emisiunile de la TV, e evident in ce rahat plutim; mai nou, cred ca am batut si un nou record in hotie: lucrarile de la celebrul pasaj dinspre Otopeni au fost stopate, constructia neavand autorizatie, lucru constatat dupa ani de zile de ingreunare a traficului si consum de 160 MILIOANE de Euro! Ce sa mai vorbim despre cresterea brusca a stirilor in care se vorbeste despre crime, jafuri, politisti corupti si accidente? Oare noi nu stim cat de maro e situatia? E penibil ce se intampla, e normal ca cei cativa vertebrati ca Badea si Ciutacu sa se crizeze, e nebunesc (dar nu surprizantor) sa auzim afirmatii jentante gen "Nu e jurisdictia politiei - am sa vorbesc cu clubul Dinamo" (vezi scandalul de la mall-ul din Militari).

Cat o sa mai dureze nenorocirea asta, nu stiu. Dumnezeu cu mila si 2012 cu Apocalipsa. Mai e vreunul care sa NU isi doreasca sa ardem cu totii? Mai e vreunul care crede ca putem auto-distrugerea? Eu nu. Raman cu muzica.


miercuri, 18 februarie 2009

Taci!

Nu sunt nebun. Constat, nu incerc sa ma conving. Dupa cele intamplate in ultimele zile am realizat ca eu sunt un om perfect normal, cu pasiuni si ganduri excentrice, e adevarat, dar totusi sanatos mental. Desi sunt cam slab de rabdare si galagios, am realizat ca nu imi pierd firul ratiunii atat de usor. In schimb, femeile, da...
Ai observat ca dupa ce ai terminat o relatie in conditii civilizate, ea vrea intotdeauna sa ramaneti prieteni? Ma rog, aproape intotdeauna. Si, daca esti bou ca mine, accepti. Zambesti frumos, o cauti, o intrebi ce face si, inevitabil se va ajunge la un conflict. Incet-incet nu o sa-ti mai recunoasca nici una din calitatile pe care le aveai cand erati impreuna, nu va mai percuta la glume si, 100% sigur, iti va deserta un camion cu reprosuri in cap (moment in care iti vei dori sa fie caramizi). Am inceput sa am si preferinte, fiindca, hai sa recunoastem, dupa ce cineva ti-a turnat "iubirea mea vesnica", "singurul barbat pentru mine" si "sufletul meu pereche" vreo 6 luni, iti vine sa vomiti de ras cand realizeaza dramatic ca esti, de fapt, un magar. "Vai, dar cum poti sa folosesti cuvantul ala?! Nu-ti permit!" sau "Asa... Uite fata asta a ta nu am vazut-o cat am fost impreuna. Bine ca am remarcat acum si ca nu e prea tarziu."...Auzi, duduie, in atatea luni de zile, chiar n-ai remarcat ca sunt magar sau te faci ca nu intelegi cat de mult ma enervezi?
Alt aspect bestial al relatiei cu fosta e ca atunci cand se va ivi o cearta (si se va ivi cu siguranta), ea nu are nevoie sa-ti explice de ce crede ca esti de cacat. Notiuni precum logica, ratiunea, luciditatea nu se aplica; iti va rupe beregata fara sa clipeasca si tot ea va fi cea nemultumita fiindca ai patat-o cu sange. La fel de amuzanta e clipa in care iti dai seama ca vorbesti singur, ca toate explicatiile tale si incercarile de a lamuri lucrurile sunt clipe importante, pierdute, si cuvinte pe care le-ai fi putut folosi productiv. Diferenta dintre tine si ea e ca tu folosesti cuvintele pentru a repara, a trata o boala, in timp ce ea le foloseste ca arme. O, da! Barbatii sunt niste porci... Poate c-ar fi trebuit sa va dam de doua ori cu capul de sifonier, ca sa ne respectati...
Sau nu. Mamele sunt geniale. Mai ales atunci cand n-au absolut nici o explicatie pentru ceea ce au zis sau au facut. Pentru ca nu le trebuie; au urmatoarele scuze: "fac destul pentru tine", "sunt mai buna ca alte mame" (a se intelege iubitoare, atenta, muncitoare sau orice altceva crede copilul ca e o calitate la o mama), "sunt mama ta, merit respect" sau "asta mi-e rasplata? de ce nu pot avea un copil precum ...-escu". Mamele sunt total sarite de pe fix! Nu au pic de luciditate si rostesc exact cuvintele care le vin in cap, fara sa le mai gandeasca. Procesarea are loc dupa, in timp ce tu incerci sa intelegi, te enervezi si tipi. Procesarea nu este niciodata dusa pana la capat fiindca "tu nu ai dreptul sa iti critici mama". "Cand o sa ajungi la varsta mea", o sa-mi zbor creierii daca nu pot avea o conversatie coerenta. Exemplul de azi:
Ea: "Ma doare spatele de la osteoporoza..."
Eu: "Ia ceva, un calmant."
Ea: "Nu, ca nu trece cu aspirina..."
Eu: "Nu aspirina. Ceva mai puternic."
Ea: "Nu trece. Imi trebuie medicamentele pe care mi le-a recomandat doctorul."
Eu: "...Pai?"
Ea: "Sunt prea scumpe..." (brusc nervoasa) "Bine ca-ti iei tu tigari!"
Eu: "Dar... de ce nu mi-ai zis nimic?" (prea tarziu - iesise pe usa).


Nu e valabil tot timpul... dar in clipele astea, VA URASC!

luni, 9 februarie 2009

Amintiri din Gibraltar


-O poveste ca a mea e greu de spus, i-am soptit exact inainte sa ii citesc in privirea spalacita primul spasm cardiac.

Se incrunta usor apoi mormai lenes, sorbindu-si berea din paharul inalt. I-am zambit amar, dezaproband doar pentru mine respiratia-i zgomotoasa. Era unul din ticurile lui, atat de impresionante ca numar – expira plin de multumire si de satisfactie personala de fiecare data cand ceva ii facea placere: o gura de bere ieftina, o cafea instant fierbinte, o felatie bine executata de una din tailandezele amarate pe care le racola in barurile din Bangkok… Ma obisnuisem cu ideea si ma felicitam singur de fiecare data cand ma abtineam sa comentez sau sa gesticulez, martor fiind la vreuna din manifestarile lui.

-Imi pare rau. Banuiesc ca esti ingrozitor de confuz, iar marturisirea mea e departe de a fi sau a se vrea o alegorie ambigua. Oh! am exclamat, impreunandu-mi palmele pe ceasca fierbinte de ceai din fata mea. Se pare ca iar am facut-o. Imi cer scuze, prietene, dar standardele personale mi-o iau pur si simplu pe dinainte, desi imi doresc din tot sufletul, si adevar graiesc cand spun aceste cuvinte, ca doresc doar sa fiu limpede, descriptiv si… adecvat. Din pacate, fiind asa un perfectionist, ratez cu desavarsire tinta si ajung sa par snob si pretentios. Iarta-mi felul complicat de a ma exprima, am conchis, plecandu-mi capul usor in fata lui.

Imi rase in nas, afisandu-mi acelasi zambet porcin de partea cealalta a mesei. Intotdeauna isi completa figura aroganta cu o privire potrivita, scuipandu-si parca tinta marunta, fara un motiv anume. De fapt, motive ar fi fost multe, dar numai el le putea explica. Puteam doar sa ghicesc de ce ma dispretuia: ca eram de alta nationalitate, ca eram mai tanar, ca vorbeam engleza mai bine decat el, ca nu aveam 137 kg. si pentru ca renuntasem cu totul la tutun. La fel de bine ar fi putut sa il dezgust pentru simplul fapt ca in fata mea se afla apa fierbinte cu aroma de mere. Nu era o surpriza ca ma considera un fatalau – cred ca asta e corespondentul potrivit pentru cuvantul pe care-l folosea cand ma barfea colegilor – deci limbajul meu academic nu constituia decat o rama frumoasa pentru portretul ce-i purta semnatura.

-Da! exclama el teribil de amuzat. Ai uneori tendinta sa vorbesti cam mult… Vru sa mai spuna ceva, dar privirea ii aluneca spre fundul unor fete care trecura pe langa masa. Uite ce de pasarici! urla exaltat si lovi cu pumnul masiv in masa, facand sa se cutremure paharul de bere si varsand putin din ceaiul meu. Ah? Ce zici? …Am nevoie de pasarica! urla infundat, cutremurat usor de un al doilea spasm.
-Las-o mai moale, ca doar nu o sa sara pe tine, i-am soptit din spatele cestii de ceai.
-Ce vrei sa spui? imi replica nervos, incruntandu-se din nou si privindu-ma ca pe un nimic. Ce? N-am voie sa ma exprim? E un stat liber, nu-i asa?! tipa spre cei doi tineri de la masa de langa, apoi hohoti porcin.
-…Ma refeream la alcool, Mike. Plecam in mai putin de 24 de ore si planul voiajului nu e gata inca. Comandantul o sa fie nervos...
-Ma fut! Daca nu mi-ar baga pe gat toata hartogaria aia, mi-as putea face treaba. Cacat! urla din nou, facandu-ma sa-mi ascund privirea de restul celor prezenti. Eu sunt ofiter maritim, nu secretara! Ma ocup cu… navigatia! concluziona el, ragaind zgomotos.
-Da… am aprobat sub un zambet secret. Cu navigatia…
-…La dracu’ cu compania lor, rase el, apoi explica gesticuland cu paharul de bere in mana: ma duc acasa intr-o saptamana!

Gestul sau, mult prea larg, facu sa se imprastie stropi de bere pe cei doi baieti de la masa de alaturi. Nervos, unul din ei se ridica in picioare si isi deschise larg bratele, tipand spre Mike:

-Hei, e al naibii de deranjant sa stau si sa-ti ascult limbajul, dar blestemat sa fiu daca am sa accept genul asta de comportament!

Mike isi ridica privirea lenesa, plictisita si dezgustata, mormaind catre tanarul spaniol, care-si incordase deja pumnii:

-Ok, prietene, imi pare rau. Stai jos, bine? N-am vrut sa dau bere pe tine, da’ sarbatorim si noi! Cacat… Doar n-am facut-o intentionat…

Tanarul il privi cateva momente inca deranjat, apoi, incurajat de celalalt, se calma, decis fiind ca nu merita osteneala. Se insela. Mike se intoarse spre mine si imi arunca zambetul ala scarbos, la care dorea sa-i fiu complice. O facea des si nu stiu daca din nesimtire, sau pur si simplu din prostie, imi cerea cu subinteles acceptul, dar trebuie sa recunosc: era singurul care-si permitea acel gest. Era ca si cum te-ar fi lovit cu un par drept in teasta, apoi te-ar fi invitat la cina. Amuzant intr-un mod total bizar era faptul ca era foarte posibil ca tu sa fi fost cel care ajungea sa plateasca cina pana la urma…

-Ce zici si de poponarii astia? imi sopti el grosolan. S-a udat putin si i-au si crescut boasele! Parca-l vad pe Batranu’… Hehe! Spanioli curisti…

Isi ingropa botul in paharul cu bere si sorbi zgomotos. Lasa capul pe spate, golind paharul in trei secunde, gusa-i dubla saltand gelatinos. Il tranti pe masa si ragai din nou, apoi tranti inca o injuratura, in suedeza de data asta. Am ridicat ceasca de ceai in semn de salut si am sorbit si eu o gura, asteptand cateva minute ca aburii fierbinti sa-mi gadile varful nasului. Imi era frig, desi eram in luna august si Gibraltarul avea o clima mai mult decat primitoare, dar trecuse de ora 1 a.m. si organismul meu resimtea oboseala din timpul zilei. Mike nu avea niciodata astfel de probleme, explicandu-se ca fiind un nordic, obisnuit cu frigul si cu “vara suedeza”. Nu dadeam doi bani pe asta: imi purtam cu nepasare geaca scurta de piele si-i zambeam inocent cand folosea diverse apelative ce-mi chestionau masculinitatea.

-Stii Mike… Voiam sa-ti spun ceva dar m-ai intrerupt.
-Si? grohai el cu ochii catre un grup de turiste care-si plateau consumatia.
-…Nimic, i-am raspuns calm, zambindu-i ca de obicei. Scuza-ma, vreau ceva de la bar…

Nu i-am auzit mormaitul, nici nu l-am privit in ochi. M-am ridicat pur si simplu, admirand statuia din spatele lui si fantana mica, din piatra, luminata de cateva reflectoare. Imi doream un astfel de oras pentru mine, pentru cei ca mine, pentru cei ce apreciaza… Chiar si turistii ce pendulau zi si noapte intre vasul de croaziera si oras puteau pune o eticheta, un pret corect pe toate acestea. Mirosul oceanului ce pandea periculos dupa stanca Gibraltarului, faptul ca felinarele din strada imparteau lumina cu cea a unei luni rotunde si galbene, ca scoasa din benzile desenate… Imi placeau toate. Mai devreme trecusem pe langa un om-statuie, deghizat intr-un papa alb, de marmura… Doar privirea-i vie il dadea de gol. I-am aprobat zambetul rece si sinistru. Adecvat, cum spuneam…

Mi-am facut loc printre mese. Paream doar un alt turist in masa de oameni care se agita de-a lungul strazii principale. Magazinele erau inca deschise iar firmele de neon reflectau litere colorate in placile de grafit lustruit ce ghidau pasii trecatorilor. Ici-colo puteam observa elemente arabe, ornamente complicate si arcade curbate, totul inundat de culori. Banuiam ca e imposibil sa stai la o aruncatura de bat de Maroc si sa nu imprumuti macar o cana de zahar… Gibraltarul imprumuta mai mult de atat si ma fascina cu fiecare secunda.

M-am oprit sub o semi-bolta din mozaic ce parea sa fi continut toate nuantele de verde; mii de piese dintr-un puzzle gigant ce se dorea a fi un palat de jad. Sub el, un bar modern, din crom si sticla, incerca sa-si gaseasca rostul in decorul alternativ. In ciuda discrepantei, observam ca aceasta combinatie nu era deloc de prost gust. Acasa i-as fi spus tiganie, as fi scuipat in scarba si nu m-as mai fi intors in acel loc. Dar aici… Aici era cu totul altceva. Cineva cumva candva descoperise secretul localului civilizat. Nu e doar o figura de stil, o expresie, e chiar termenul model, definitia barului european. Oriunde ar fi, oricum ar arata, oricine l-ar frecventa, acesta isi pastreaza intr-un mod extrem de simplist demnitatea, statutul si prestanta. Asemeni unui rege cersetor, nu isi va cobori niciodata standardele. Chiar si in zdrente, va tine capul sus si va pasi cu mandrie.

-Si tu ce doresti? ma chestiona in spaniola, un barman subtire si mult prea bronzat, flexand niste pectorali minioni din spatele unui tricou mult prea mulat. Zambetul lui imi taie apetitul, dar imi starni un val de hohote pe care abia reuseam sa-l retin.

Am aruncat o privire catre Mike. O ultima privire si i-am raspuns barmanului in engleza:

-Da-mi, te rog, un Marlboro… Si un foc, daca se poate…

Sticla sparta si zgomotul surd al corpului ce se prabusise inert. Pasii mei purtandu-ma departe de inca o victima a propriilor temeri, vicii si defecte, departe de eu-ul Mike, acum mort.








Demagogie

Un parlementar iese din sala de sedinte si face cativa pasi, dezmortindu-si oasele. Un alt parlamentar se apropie din sens opus, intinzandu-se si cascand. Primul il intreaba:

-Ce? Nici tu n-ai somn?


Cu bancul asta pot denumi o intreaga sectiune de articole si chiar un intreg segment de oameni... Azi, la facultate, am asistat la o noua perla a sistemului educational: un coleg se prezinta la examen si il intreaba pe profesor daca e pe lista celor ce pot da testul. Cel din urma cauta numele colegului meu si-i zice: "Nu esti aici. N-ai note, prezenta..." Uimit, acesta ii spune ca, intr-adevar, nu a dat lucrarile din timpul semestrului dar a fost ascultat de profesorul de seminar si notat corespunzator. Profesorul ii arata foaia si-i zice: "Nu e nici o nota aici si chiar de le-as trece eu cu pixul, D. (nu dam nume) nu ar fi de acord. Nu vreau sa spuna ca iau spaga." Colegul meu, resemnat, ii multumeste si iese.

Cat de comica e situatia? In fapt, comandor D. este frustrat ca nu este el cel ce ia spaga, nefiind nici profesor de curs, nici de seminar, ci coordonator. In mod normal s-ar comporta civilizat si omeneste cu un student care a fost plecat in practica peste mari si oceane, dar nefiind cursul lui, n-are acces direct la salariul amaratului. Am multi colegi care isi platesc examenele din banii pe care ii fac in voiaje si se roaga si bat din coada la usa vreunui sef de catedra, doar-doar sa ii lase sa dea examenul si sa termine.

Suntem in ultimul an si, pe cat sunt unii de intelegatori si umani, pe-atat sunt altii de incapatanati, spagagii sau, pur si simplu, rau-voitori. Nu conteaza ca materia respectiva este exact aceeasi pe care am studiat-o anul precedent. In doua semestre. Identica. Nu, trebuie sa acordam atentie deplina si sa aratam interes pentru viitoarea si actuala meserie care nu necesita nici 5% din informatia primita in Academie. Sunt N profesori care predau la aceeasi catedra, aceeasi materie in ani diferiti, dar cine-si mai bate capul cu asta...?

O alta experienta tragi-comica am trait cu profesorul de politologie. Daca te intrebi ce e aia, iti spun eu: stiinta ce studiaza fenomenul politic, ideologii, partide si alte chestii nasoale... Daca te intrebi de ce studiez eu asta in Academia Navala, vei ramane doar cu intrebarea, fiindca nici eu nu m-am prins inca. Ce-are coada vacii cu stampila comandantului, dracu' stie. Si totusi cerintele pentru examenul in cauza sunt urmatoarele: doua teste semi-grila, prezenta 80% + referat despre un subiect dat (gen "Autoritate. Legitimitate. Legalitate."). M-am prezentat la examen, cu toate rezolvate - la primul test am fost singurul din an care a luat 10 - dar fara prezenta si cel de-al doilea test dat. M-am mai strecurat pe la un curs si un seminar, in rest pauza... Pentru ca nu aveam a doua nota, profesorul a acceptat sa ma testeze in zilele urmatoare colocviului. M-am prezentat pus la punct chiar a doua zi (aparand intre timp posibilitatea unei scurte vacante la munte), si l-am rugat sa-mi dea lucrarea, daca si unde poate. Spre surprinderea mea, mai ales dupa ce mi-am aruncat tot sarmul si politetea in joc, am fost refuzat brutal; a doua zi, cand am fost chemat (ratand binenteles escapada), am fost acuzat ca am dat un "ultimatum": "Cum, dom' comandant, sa-mi ordoni mie sa te testez acum fiindca maine nu poti? Adica ce? E interesul meu?". M-am balbait in scuze repetate, incercand sa inteleg in ce moment am trecut de la rugaminte la comanda, dar memoria nu a vrut sa coopereze. Un 7 mai tarziu si cateva zile, un coleg imi marturiseste urmatoarea chestie: "Nici eu nu am avut prezenta dar mie imi trece nota din test acum, nu in aprilie. Nici nu m-a mai chemat. Ce i-am zis? I-am raspuns in gluma: haideti, dom' profesor - e ultimul an. Stam si noi mai relaxati..."

In ce lume scrantita traim, daca atunci cand esti politicos si amabil esti luat de fraier si asaltat, iar cand raspunzi in sictir si la misto ai succes? Nu inteleg unde, pe parcurs, s-a stricat intreg sistemul meu de valori. Sau intreg sistemul lor de valori... Oricum, data viitoare stiu ce fac: ii trag o flegma in freza profesorului, imi desfac slitul si mi-o trantesc pe catedra: "Fraiere, daca nu ma treci, te bat cu ea peste gura! Ce?! Comentezi?!"

P.S. Despre personajul din clip, un articol special in curand.

luni, 2 februarie 2009

Negativ


Ma gandesc ca daca scriu, in vreun fel sau altul, o sa incep sa gandesc in afara camerei, orasului, tarii... In acelasi timp ma inspaimanta gandul ca ma voi pierde intr-o alta fantezie care se va sparge inevitabil in zori. Nu pot sa aleg fiindca nu ma asteapta nimic bun - si spun asta dintr-o perspectiva pur subiectiva. Cand vor incepe sa circule din nou autobuzele, impulsul matinal ma va purta spre vizualizarea unor amarati care trebuie sa se scoale de la 4, sa-si bea ceaiul in liniste, sa pregateasca micul dejun copiilor ce trebuie sa ajunga la liceu, dar care se vor opri intr-un internet cafe sau bar, si care vor urca in rablele ultra poluante spre un loc de munca in care se vor simti mizerabil pana la ora 16. Ma gandesc la rutina in sine care ne distruge viata putin cate putin, dar pe care o ignoram fiindca americanii sunt prosti... Terapia e pentru fraieri; noi n-avem nevoie de asa ceva, ca doar suntem barbati adevarati si femei cu frica lui Dumnezeu.

Chiar nu te-ai intrebat niciodata daca te asteapta ceva dupa moarte? Chiar... nu crezi ca te zbati din reflex genetic? Nu ma intelege gresit: cred intr-o putere suprema si in nemurirea sufletului. Si totusi... daca dincolo de cativa metri cubi de pamant si o cutie de lemn nu e nimic? Oricare ar fi adevarul, nu vom avea regrete. Nemuritor sau cenusa, nu iti va mai pasa. Dar cat esti aici... crezi ca faci ceea ce trebuie?

Sunt nocturn. Nu-mi place lumina, nu-mi place ca trezeste un musuroi de suflete care se chinuie fiindca trebuie sa mearga la scoala, la liceu, la facultate, la munca, la piata, la sau intr-un loc in care nu vor de fapt sa fie. Nu ne dorim viata ce ne este oferita, nu ne bucuram de nimic si ne amagim cu vacante, concedii, escapade de week-end... Vrem bani multi, scuzandu-ne ca trebuie sa traim bine, cand de fapt e doar o reactie a mediului social pe care dracu' stie cine l-a impus. Cine a venit cu ideea asta cretina care ne omoara spiritul? Priveste-ti copilul cum isi toaca nervii si coatele deasupra unei carti de matematica, nestiind ca acolo zace hibernand viitorul lui, si intreaba-te daca sufletul lui nu ar dori sa miroasa frunzele vara, sa stea de placere intr-o ploaie torentiala, sa se tavaleasca in zapada... Sunt clisee, sunt asemenea trandafirilor rosii care, mult prea comerciali, nu isi pierd din frumuseste. Sunt adevaruri care dor. Si latura mea anarhista le respira...

Sunt vag, dar nu ai vrea sa-ti spun in fata ca ma indoiesc de propria existenta si de toate valorile morale. Nu, fiindca odata cu mine, vei incepe sa iti pui si tu intrebari. La inceput putine si timide, apoi, cand te vei trezi ca urasti oamenii, iti vei aduce aminte de cuvintele astea...

Nu ies din casa, prietenii mei exista intr-un numar incredibil de mic, mi-am parasit iubita si am renuntat la socializare. La ce bun? De ce-as vrea sa fiu dezamagit si de ce-as vrea sa folosesc scuza propriei firi ca sa motivez tot ce e prost pe lume? Nu de mult m-am antrenat in discutii referitoare la scuzarea pacatelor si, din toate, n-a rezultat decat o trista concluzie "suntem idioti". Mintim constant, cu o nonsalanta izbitoare, convinsi de propriile valori si principii si ego-uri stupide. Aceleasi ego-uri ce ne leaga limba cand trebuie sa ne cerem scuze, sa acceptam ca am gresit, sa ne deschidem chiar unui prieten. Acelasi prieten caruia i-am sapat zeci de gropi in care sa cada pentru ca noi sa calcam in siguranta peste... Fiindca si el ar face la fel, iar asta e o certitudine. Aceeasi certitudine care ne sopteste veninos in ureche sa mintim, sa furam, sa fim lacomi, sa fim mandri, sa si sa... aceleasi si aceleasi.

Suntem pierduti unor pacate capitale fara savarsirea carora am fi morti. Realitatea e stramba si urata si nu are substanta. Este ceea ce pare ca este si trebuie judecata superficial. Stii ca am dreptate fiindca nu tu faci o asemenea analiza la 1:30, in toiul noptii, ci eu...

Peste toate, cu tot amarul meu, sunt multumit ca e asa. Ce-am face daca ne-am revolta cu totii si am renunta la acceptarea vietii asupra careia, de fapt, nu avem control? Imagineaza-ti ce haos ar inghiti lumea cand toti oamenii ar decide ca nu vor sa-si contureze vietile si destinele cu reguli, legi si norme! Ce Paradis pentru tabloide... Aproape la fel de productiv precum realitatea de astazi. Totusi... cu tot acel Babel virtual... chiar cred ca n-as fi atat de trist daca viitorul si prezentul nu ne-ar fi guvernate si dictate prin promovarea prostiei si neamprostiei. Ce-as jubila stiind ca nu ne hlizim la tampenie si la scandaluri si la paiete de plastic fiindca ne e mai usor...

...Povesteam de curand, alaturi de un coleg foate inteligent, pasionat cu adevarat de matematica, despre "Idiocracy"-ul lui Mike Judge. Un film despre un viitor nu posibil, nu sci-fi, ci probabil si a carui nastere pare ca a inceput deja. Un viitor in care oamenii sunt produsele programelor TV cretine, sporturilor violente, vulgaritatii si sexualitatii exagerate, si intregului concept de user-friendly. O realitate alternativa in care cel mai puternic om din lume e multiplu campion mondial la wrestling si culturism si star de filme porno... Cu groaza am vizualizat varianta romaneasca: un fan Dan Diaconescu, castigator al unui disc de platina si N premii MTV pentru cea mai tare manea, posesor de 5 randuri de grasime pe ceafa si 5 tipuri diferite de Mercedes in vila de la marginea Bucurestiului. Si descrierea ar putea continua, dar prefer sa ma lipsesc de cosmaruri in noaptea asta...

As vrea... multe. Dar cel mai mult as vrea sa nu rasara soarele. As vrea sa fie bezna si sa nu trebuiasca sa vad toate neajunsurile traiului in intraga lor splendoare. As vrea ca cineva sa le bata obrazul televiziunilor nationale si sa le spuna ca ce fac ei se cheama crima, iar victimele sunt creierele tinere si neuronii inocenti. As vrea sa nu trebuiasca sa incerc sa schimb nimic...

Noapte buna.