Blog Trolls

Una din micile placeri ale datului pe bloguri este citirea comentariilor pe care alti destepti ca mine le fac. Din pura nevoie de a deschide gura, pentru a se da inteligenti sau crezand ca parerea lor este importanta / relevanta - oricare ar fi motivul, este cu adevarat distractiv sa-i citesti. Unii n-au scris un articol in viata lor si / sau n-au absolut nici o calificare vis-a-vis (cine dracu' a fost cretinul care a introdus ca forma alternativa si corecta "vizavi" in DOOM!?) de subiectul blogului, dar tin cu tot dinadinsul sa fie aprobati de catre autor, chiar daca spun prostii colosale sau sunt complet off-topic.

Exista totusi categoria "nu e dracu' atat de negru". Cei care iti dau dreptate, dar nu-ti dau. Cei care sunt cu tine, dar parca n-ar fi. Sau, cel mai corect spus, cei care te privesc de sus la modul subtil, parca spunandu-ti "nu esti tu chiar prost, dar mai ai ceva pana sa te prinzi cum stau lucrurile". Ma omoara genul asta de oameni, care nu zic lucrurilor pe nume si n-au destul curaj incat sa-ti spuna ca esti dobitoc si tot ce-ai spus e o mizerie. Chestia asta, atitudinea asta asa-zis diplomatica, ce se vrea a mentine o relatie de respect si o atitudine politicoasa intre bloggeri, mi se pare o mare minciuna si o ipocrizie. De ce nu spunem "Da, prietene! Esti prost si n-am ce sa discut cu tine! E prima si ultima oara cand iti vizitez pagina!"?

Citeam pe blogul Loredanei comentariile facute la articolul ei despre turismul romanesc si despre starea deplorabila in care au ajuns si-asa putinele locatii ce merita vizitate. Binenteles, printre comentatori, s-a gasit unul (nu dau nume) sa se pppp-una... contra vantului si sa-si bage degetele in borcanul cu convingeri. "Nu e tara CHIAR atat de nasoala, nu-s drumurile CHIAR atat de proaste, nu-s oamenii CHIAR atat de rai si nu-s Baselu si Lenuta un cuplu CHIAR atat de diabolic!" Si ca sa fie sigur ca ideea s-a infiltrat, iar autoarea a inceput sa se intrebe daca chiar stia ce scrie cand a conceput monologul, a mers cap-coada pe ideea "hai sa nu fim rai".

Imi cer scuze sincere pentru limbajul pe care-l voi folosi in continuare, dar trebuie sa pun intrebarea: tu in ce mortii ma-tii de tara traiesti, ba imbecilule?

Dintre toate tipurile de comentatori din categoria amintita, falsii patrioti ma calca cel mai tare pe nervi! Oamenii care merg pana-n panzele albe pe ideea ca tara asta nu e chiar atat de distrusa si ca, daca intr-adevar ne merge prost, asta se intampla din cauza liderilor precedenti, care au furat si au adus Romania in colaps. Cei actuali nu prea-s vinovati, ci presa si poporul si generatiile rebele, fiindca nu le acorda o sansa. Genul de oameni care au impresia ca ieri a fost votul si Baselu de-abia a fost pus in functie, iar oamenii astia rai, zelotii lui Mircea Badea, Victor Ciutacu sau Mihai Gadea, nu-i lasa, frate, sa-si faca treaba in liniste si-i tot pistoneaza cu citatii pe la judecatorie.

Mi-amintesc de un coleg de facultate care la primele alegeri, cand Baselu se batea cu Bombonel pe tronul de la Cotroceni, mi-a spus ca-s un dobitoc; parafrazand, "Nastase stie deja care-i mersu' si el ar trebui sa iasa presedinte, ca sa poate continua ce a cladit alaturi de PSD pana acum". Dupa atatia ani, specia asta de blog troll, continua sa se perpetueze, schimband pur si simplu personajele. Problema n-ar fi declaratiile facute - nu putem sa bagam pumnul in gura nimanui fiindca-si spune parerea, mai ales considerandu-ne democrati (chiar daca statul nu este). In schimb, putem sa ii scuipam in freza fiindca, cu talentul asta de zvonaci/raspandaci pe care-l au, altereaza ideile fragile ale unor generatii mai tinere, dar a caror viziune, destul de limpede, este influentabila.

Nu pot decat sa dau un sfat celor mai tineri ca mine, in eventualitatea ca exista oameni sub 27 de ani care-mi citesc jurnalul asta intortocheat si amarat: nu lasati pe nimeni sa decida pentru voi cum arata realitatea! Iaurtul e alb si, pana nu-l vedeti voi ca-si schimba culoarea, cu proprii ochi si nu cu ochelari de soare pe care vi-i monteaza altii, sustineti-va punctul de vedere pana la capat. Hai sa nu fim rai? Hai sa fim! Hai sa nu uitam cine trebuie sa ne asigure prosperitatea pentru care platim taxe! Hai sa nu oferim simpatie si intelegere unor oameni care nu inteleg conceptele si nu ar exprima niciodata astfel de sentimente fata de noi.

Cumva imi vine greu sa cred ca daca nu-ti platesti impozitul la termen, statul zice "Eh, lasa-l saracu'... A avut o luna grea si a trebuit sa-si plateasca si ratele. Hai sa-l intelegem si pe el, si sa nu ii majoram datoria cu fiecare zi ce trece". Cat despre categoria "nu e dracul atat de negru", din partea mea poate sa se duca si sa verifice personal culoarea lui.

P.S. Caut melodia asta de 2 zile si n-am gasit-o decat in varianta originala T-Rex - Get It On. Daca poate cineva sa faca rost de ea, in varianta London Bus Stop feat. T-Rex - Bang A Gong (Get It On) si in format mp3 desigur, rog sa mi-o trimita la alexander.angellove@gmail.com
Multumiri anticipate!

Intre timp, poetic

M-a prins o ploaie
Intre timpuri,
Spatiul se-ndoaie.
In chipuri.
Curg din cer
Temporale nisipuri.
Cad fara reper
Albastrele-ti picuri.

Am scris chestia asta aseara, din senin. Nu-i Shakespeare, dar nici nu mi-e jena cu mine. :)

Pe val!

M-am trezit zilele trecute cu un mesaj care suna cam in felul urmator:

"Salut, sunt ofiter 3 pe Histria Agata si am citit ce ai scris pe internet, pe blog-ul tau. Vrem sa te felicitam. [...]".

Din pacate nu pot raspunde la mesaj fiindca este o problema cu e-mailul, asa ca, daca mai dati pe-aici, vreau sa vad multumesc pentru sustinere si intelegere. Vreau sa fie clar totusi faptul ca as fi preferat sa fiu felicitat pentru orice altceva si nu pentru descrierea abuzurilor si necazurilor cauzate de comandantul cu pricina. Daca am avut totusi ecou in inimile si mintile unora, si s-a invatat ceva din situatiile pe care le-am descris, atunci nu pot decat sa ma bucur.

Sunt sincer surprins ca tocmai o alta nava a Histriei a ajuns pe blogul meu, dar calul de dar nu se cauta la dinti, deci bun venit printre cititori, domnilor. Sper ca viata voastra la bord este una mult mai buna decat cea pe care am avut-o noi aici si va doresc voiaj bun si sa ajungeti cu bine inapoi acasa!

Orice alta zi...

Stiu ca ar trebui sa scriu o chestie inteligenta, cugetata si bine formulata, asa cum imi impun propriile standarde, dar nu sunt sigur ca pot. Motivul din spatele articolului este iesirea la Ilo si faptul ca, in orice alta zi, as fi spus intr-adevar ceva interesant. Ei bine, nu cred ca intereseaza pe nimeni faptul ca am mancat cu pofta un cheeseburger (dupa atatea mancaruri gatite moldoveneste), am baut Inka Cola (care are gust de fructe si e galbena), am gustat niste fructe locale (care, desi par interesante, nu se compara cu piersicile noastre... Mmmm! Piersici...!) si am spart 100$ pe o groaza de prostii, asa ca daca nu ti-am excitat curiozitatea (si probabil ca n-am facut-o), da un click pe play si asculta melodia.

Dupa 4 luni de sechestru, capitanul meu, Daniel, un tip de un profesionalism, si-o verticalitate cum rar mi-a fost dat sa vad, a reusit in sfarsit sa iasa in oras. Se pare ca schimbarea comandantului a avut un efect pozitiv pentru toti si, dintre toti, Dan chiar merita sa se relaxeze putin. Am batut impreuna strazile si faleza care, in ciuda dimensiunilor liliputane ale orasului, arata extrem de frumos. Palmierii sunt in mediul lor, nu plantati cu sila, si spatiile verzi sunt impecabile, cu iarba mereu tunsa si fara omniprezentele ambalaje de plastic pe care le vezi la noi. Ii spuneam, remarcand cu placere, ca pana si trotuarele (crapate si cu betonul ondulat din cauza terenului deluros pe care e amplasat orasul) arata mai bine si sunt mult mai curate decat la noi, desi Ilo este incredibil de modest. Cat despre esplanada... Ce sa mai zic? Linistita, cu vreo doua barulete din care se auzea muzica latino, frecventata de tineri care se plimbau si de cativa descendenti inka, care vindeau suveniruri ieftine. Am mancat inghetata. Dupa jumatate de an, ne-am facut o pofta si am hapait-o in timp record, sub privirile amuzate a celor din jur (el a mancat chiar 2 - lucru regretat ulterior). Apoi ne-am plimbat cu viteza codobelcica pe faleza, admirand peisajul, pontonul inalt din lemn care se infigea in mare, chioscurile pitoresti si puzderia de barcazuri de pescuit si clanul de pelicani semidomesticiti, care se aduna zilnic la pescaria de pe dig, unde sunt hraniti precum cainii. M-am simtit relaxat, in sfarsit, dupa o lunga perioada de incordare...

Partea a doua s-a rezumat la abrambureala din piata. In ciuda faptului ca era duminica si majoritatea magazinelor erau inchise, acolo era o nebunie totala. Sute de tarabe si standuri, unde am vazut orice, de la piersici galbene (pe care le-am recunoscut dupa miros), pana la chirimoya (singurul fruct local ce m-a incantat, cu exceptia prea-cunoscutului mango), de la ceasuri si ochelari de soare, pana la sticle de Jack Daniels si trabucuri. Mi-am facut curaj si am cumparat cateva, al caror nume nu-l mai retin: niste fructe-pepene, mari cat portocalele, cu coaja ca de pruna, dar interior si usoara aroma de pepene galben, dar complet neimpresionant; "Crantanele", niste nebunii cu aspect de nectarina si codita de para, dar coaja groasa si atoasa, ca a unei rodii, dar uscata, de parca ar fi fost bagata la cuptor, si miez tot ca de rodie, dar cu bobite verzi, acoperite de o membrana ca de portocala! "Crantanelele" arata complet dezgustator - verzi si moi, precum vreun ou de alien, dar care cica sunt foarte bune daca le mesteci SEMINTELE. Cine naiba sa fi stiut? Oricum, nu le-as mai incerca inca o data. Ma ingretoseaza chestiile baloase... Si, in final, minunatul chirimoya, surpriza placuta la capitolul fructe; un fel de... n-ar mai fi... verde, cu coaja subtire si moale, cat un cartof urias, si cu textura de para, dar o aroma deosebita. La fel ca si celelalte fructe, exteriorul inseala, fiindca, de fapt, intregul fruct e alcatuit din multi samburi negri, ca cei de curmale, pe care creste "carnea", astfel incat daca iti infigi degetele in el, se "dezasambleaza" in felii foarte dulci si zemoase.

A urmat cursa in jurul a 3 rafturi de biscuiti, ciocolata si alte prostioare, in minimarketul adiacent pietei, unde ne-am burdusit rucsacele cu material de ingurgitat intre mese (si chiar pentru a le inlocui). Cookies, ciocolate gigante, bezele, floricele de facut la microunde, Pringles (era o necesitate) si Pepsi, guma de mestecat (care este o adevarata raritate la bord), un fresh de banane, maracuya si ananas, si multa multa patrulare. Am finalizat cu o descoperire senzationala: manusi elastice, cu degete taiate, extrem de greu de gasit in Constanta! Ne-am luat 2 perechi fiecare si, in drum spre restaurant, mi-am mai implinit un "vis", cumparandu-mi baschetii aia misto din poza de mai sus. Manusi si tropatori, cu doar 12$. M-am simtit ieftin si foarte comod cu chestia asta. Port ce-mi place, nu ce se poarta.

N-am vrut caracatita, dar am gustat. Foarte misto preparata, intr-un local intim si pitoresc, servita cu amabilitate, politete si garnitura de porumb prajit, dar incomparabila cu cheeseburgerul meu procurat de la un fast food local in timp ce creatura octopedica (am zis bine?) era pregatita. Ne-am mai indopat cu niste Inka Cola si ne-am intors la nava, mai mult decat multumiti de noi insine.

Pana am pus capul inapoi pe perna au trecut ore bune si pot spune am adormit complet epuizat. Dar, fara regrete, a meritat cu totul iesirea si faptul ca ne-am refacut proviziile, micile noastre bucurii copilaresti. Mai sunt aproximativ 3 saptamani si, pana acum, asta e singurul articol care descrie, cat de cat, ce am vazut aici. De fapt, nici nu am intentionat asta; voiam doar sa ma laud cu manusile si umblatorii mei cei noi! :)) Pe curand!