Exercitiu de stil

Ma regasesc fascinat intr-o stare de pura apatie fata de oameni si, in acelasi timp, completa empatie fata de acele concepte si principii ce, in mod normal, ar trebui sa ne guverneze societatea. Sunt perfect constient ca ramasitele idealismului meu (stupid, stiu) sunt cu totul in contrast cu realitatea, iar reactiile trupului meu, minte si suflet, nu ar trebui sa ma mire, dar totusi reusesc. Ma gasesti proaspat "migrenat" si aterizat dintr-o alta cafenea de fite, unde nu stiu cum, prin ce plan mai mult sau mai putin divin, mi-am facut aparitia. Banuiesc ca ceva din mine a urlat "socializare!" si a reusit sa-mi miste posteriorul de pe scaun si sa ma faca sa rostesc in telefon cuvintele "da, vin si eu." - proasta alegere...

Fum, muzica proasta (daca poate fi numita muzica acelasi sir nesfarsit de piese in care se urla ceva in spaniola, in timp ce basul sacadat imi crapa timpanul) la un volum insuportabil, preturi mari, bauturi ieftine, aceleasi tipuri de indivizi la fel de sictiriti ca si mine, dar care, spre deosebire de felina-mi personalitate, incearca sa-si ascunda plictiseala evidenta. Discutii de un superficial socant, despre "haine de firma", "parfumuri", "cluburi", "fotbal", "femei" si Revelion. Aceleasi gesturi pasate parca ereditar sau prin frecarea coatelor pe mese si a feselor de canapele (incomode, dar scumpe si alea), aceleasi haine ridicole, acelasi machiaj strident la fete, aceleasi bauturi exagerate prin insasi prezenta lor in fata consumatorilor, zeci de telefoane la barfa pe la colturi de scrumiere, pachete peste pachete de tigari scumpe, printre care Pall Mall Lights-ul meu retras pe un colt, asemeni mie. Cu ochii infipti in el realizez ca ma dezgusta si compania, si coltul de canapea, si spalatura de bidoane cu pretentie de Cappy de portocale rosii, si fumul, si vecinii de masa, si cele doua maimute care-au "iesit la un suc", stand in unghii si aruncandu-si replici peste canapea...

Mi se face rau. Pentru prima oara, de cand ma stiu, un rau sincer, nu psihic, nu autoindus, nu teatral, ci adevarat. Ma scuz, ma ridic si plec. Las la masa... Nu conteaza. Sunt baieti buni, pe ei nu-i pun la socoteala. Ma gandesc continuu la faptul ca intr-adevar mi-e rau si ca stiu si de ce. Ca brusc si intens simt toata greutatea unei societati cu obiceiuri terifiante si vulgare si de proasta factura. Simt tot in mine, ca o virgina violata. Prea plastic? Mi se rupe...

Lumini de sarbatoare, partial arse, carduri de masini care merg si merg si merg, dracu' stie unde, si oameni care pierd timp, pierd vieti, pierd bani si oportunitati reale (nu smenuri discutate peste tejghea si pahare de whisky platite din pensia bunicilor sau tunurile parintilor). Mizerie, munti de zapada murdara, noroi, frunze amestecate cu apa si ulei de masina lipindu-se de ghetele mele, o batrana amarata care-si taraste pasii vorbind la un celular (si singurul pieton pe care l-am intalnit in drum spre casa), trotuare valurite de crapaturi si gropi si operate "plastic" din loc in loc cu piatra cubica. O mana de agenti de paza, sprijinand vesnica masina de interventie parcata in fata Salii Sportului, restaurant de lux langa shaormerie, club de striptease peste magazin "de vise" (jalnic termen pentru a te referi la locul de unde cumperi droguri), alt fast-food langa alt restaurant langa alt chiosc cu halucinogene. Vuiet nemuritor de masini brazdand aerul, unele gonind ca la raliu, altele defiland cu simbolurile la vedere. Constanta, cu lume multa si oameni putini...

Vad totusi, nespecific propriei persoane, partea plina a paharului - urata vorba, mai ales nefiind bautor - si anume ca am realizat ca nu voi mai calca in asemenea localuri. Nu am de ce. Stand cu un pahar nenorocit in fata, intr-o atmosfera ce mi-a daunat evident, ma intrebam de ce nu eram in Friends & Co., la o sticla de Beck's Lemon, chiar si singur, ascultand -muzica- si clatindu-mi ochii cu -oameni-... Ce mizerie de oras!