Amintiri din Gibraltar

-O poveste ca a mea e greu de spus, i-am soptit exact inainte sa ii citesc in privirea spalacita primul spasm cardiac.

Se incrunta usor apoi mormai lenes, sorbindu-si berea din paharul inalt. I-am zambit amar, dezaproband doar pentru mine respiratia-i zgomotoasa. Era unul din ticurile lui, atat de impresionante ca numar – expira plin de multumire si de satisfactie personala de fiecare data cand ceva ii facea placere: o gura de bere ieftina, o cafea instant fierbinte, o felatie bine executata de una din tailandezele amarate pe care le racola in barurile din Bangkok… Ma obisnuisem cu ideea si ma felicitam singur de fiecare data cand ma abtineam sa comentez sau sa gesticulez, martor fiind la vreuna din manifestarile lui.

-Imi pare rau. Banuiesc ca esti ingrozitor de confuz, iar marturisirea mea e departe de a fi sau a se vrea o alegorie ambigua. Oh! am exclamat, impreunandu-mi palmele pe ceasca fierbinte de ceai din fata mea. Se pare ca iar am facut-o. Imi cer scuze, prietene, dar standardele personale mi-o iau pur si simplu pe dinainte, desi imi doresc din tot sufletul, si adevar graiesc cand spun aceste cuvinte, ca doresc doar sa fiu limpede, descriptiv si… adecvat. Din pacate, fiind asa un perfectionist, ratez cu desavarsire tinta si ajung sa par snob si pretentios. Iarta-mi felul complicat de a ma exprima, am conchis, plecandu-mi capul usor in fata lui.

Imi rase in nas, afisandu-mi acelasi zambet porcin de partea cealalta a mesei. Intotdeauna isi completa figura aroganta cu o privire potrivita, scuipandu-si parca tinta marunta, fara un motiv anume. De fapt, motive ar fi fost multe, dar numai el le putea explica. Puteam doar sa ghicesc de ce ma dispretuia: ca eram de alta nationalitate, ca eram mai tanar, ca vorbeam engleza mai bine decat el, ca nu aveam 137 kg. si pentru ca renuntasem cu totul la tutun. La fel de bine ar fi putut sa il dezgust pentru simplul fapt ca in fata mea se afla apa fierbinte cu aroma de mere. Nu era o surpriza ca ma considera un fatalau – cred ca asta e corespondentul potrivit pentru cuvantul pe care-l folosea cand ma barfea colegilor – deci limbajul meu academic nu constituia decat o rama frumoasa pentru portretul ce-i purta semnatura.

-Da! exclama el teribil de amuzat. Ai uneori tendinta sa vorbesti cam mult… Vru sa mai spuna ceva, dar privirea ii aluneca spre fundul unor fete care trecura pe langa masa. Uite ce de pasarici! urla exaltat si lovi cu pumnul masiv in masa, facand sa se cutremure paharul de bere si varsand putin din ceaiul meu. Ah? Ce zici? …Am nevoie de pasarica! urla infundat, cutremurat usor de un al doilea spasm.
-Las-o mai moale, ca doar nu o sa sara pe tine, i-am soptit din spatele cestii de ceai.
-Ce vrei sa spui? imi replica nervos, incruntandu-se din nou si privindu-ma ca pe un nimic. Ce? N-am voie sa ma exprim? E un stat liber, nu-i asa?! tipa spre cei doi tineri de la masa de langa, apoi hohoti porcin.
-…Ma refeream la alcool, Mike. Plecam in mai putin de 24 de ore si planul voiajului nu e gata inca. Comandantul o sa fie nervos...
-Ma fut! Daca nu mi-ar baga pe gat toata hartogaria aia, mi-as putea face treaba. Cacat! urla din nou, facandu-ma sa-mi ascund privirea de restul celor prezenti. Eu sunt ofiter maritim, nu secretara! Ma ocup cu… navigatia! concluziona el, ragaind zgomotos.
-Da… am aprobat sub un zambet secret. Cu navigatia…
-…La dracu’ cu compania lor, rase el, apoi explica gesticuland cu paharul de bere in mana: ma duc acasa intr-o saptamana!

Gestul sau, mult prea larg, facu sa se imprastie stropi de bere pe cei doi baieti de la masa de alaturi. Nervos, unul din ei se ridica in picioare si isi deschise larg bratele, tipand spre Mike:

-Hei, e al naibii de deranjant sa stau si sa-ti ascult limbajul, dar blestemat sa fiu daca am sa accept genul asta de comportament!

Mike isi ridica privirea lenesa, plictisita si dezgustata, mormaind catre tanarul spaniol, care-si incordase deja pumnii:

-Ok, prietene, imi pare rau. Stai jos, bine? N-am vrut sa dau bere pe tine, da’ sarbatorim si noi! Cacat… Doar n-am facut-o intentionat…

Tanarul il privi cateva momente inca deranjat, apoi, incurajat de celalalt, se calma, decis fiind ca nu merita osteneala. Se insela. Mike se intoarse spre mine si imi arunca zambetul ala scarbos, la care dorea sa-i fiu complice. O facea des si nu stiu daca din nesimtire, sau pur si simplu din prostie, imi cerea cu subinteles acceptul, dar trebuie sa recunosc: era singurul care-si permitea acel gest. Era ca si cum te-ar fi lovit cu un par drept in teasta, apoi te-ar fi invitat la cina. Amuzant intr-un mod total bizar era faptul ca era foarte posibil ca tu sa fi fost cel care ajungea sa plateasca cina pana la urma…

-Ce zici si de poponarii astia? imi sopti el grosolan. S-a udat putin si i-au si crescut boasele! Parca-l vad pe Batranu’… Hehe! Spanioli curisti…

Isi ingropa botul in paharul cu bere si sorbi zgomotos. Lasa capul pe spate, golind paharul in trei secunde, gusa-i dubla saltand gelatinos. Il tranti pe masa si ragai din nou, apoi tranti inca o injuratura, in suedeza de data asta. Am ridicat ceasca de ceai in semn de salut si am sorbit si eu o gura, asteptand cateva minute ca aburii fierbinti sa-mi gadile varful nasului. Imi era frig, desi eram in luna august si Gibraltarul avea o clima mai mult decat primitoare, dar trecuse de ora 1 a.m. si organismul meu resimtea oboseala din timpul zilei. Mike nu avea niciodata astfel de probleme, explicandu-se ca fiind un nordic, obisnuit cu frigul si cu “vara suedeza”. Nu dadeam doi bani pe asta: imi purtam cu nepasare geaca scurta de piele si-i zambeam inocent cand folosea diverse apelative ce-mi chestionau masculinitatea.

-Stii Mike… Voiam sa-ti spun ceva dar m-ai intrerupt.
-Si? grohai el cu ochii catre un grup de turiste care-si plateau consumatia.
-…Nimic, i-am raspuns calm, zambindu-i ca de obicei. Scuza-ma, vreau ceva de la bar…

Nu i-am auzit mormaitul, nici nu l-am privit in ochi. M-am ridicat pur si simplu, admirand statuia din spatele lui si fantana mica, din piatra, luminata de cateva reflectoare. Imi doream un astfel de oras pentru mine, pentru cei ca mine, pentru cei ce apreciaza… Chiar si turistii ce pendulau zi si noapte intre vasul de croaziera si oras puteau pune o eticheta, un pret corect pe toate acestea. Mirosul oceanului ce pandea periculos dupa stanca Gibraltarului, faptul ca felinarele din strada imparteau lumina cu cea a unei luni rotunde si galbene, ca scoasa din benzile desenate… Imi placeau toate. Mai devreme trecusem pe langa un om-statuie, deghizat intr-un papa alb, de marmura… Doar privirea-i vie il dadea de gol. I-am aprobat zambetul rece si sinistru. Adecvat, cum spuneam…

Mi-am facut loc printre mese. Paream doar un alt turist in masa de oameni care se agita de-a lungul strazii principale. Magazinele erau inca deschise iar firmele de neon reflectau litere colorate in placile de grafit lustruit ce ghidau pasii trecatorilor. Ici-colo puteam observa elemente arabe, ornamente complicate si arcade curbate, totul inundat de culori. Banuiam ca e imposibil sa stai la o aruncatura de bat de Maroc si sa nu imprumuti macar o cana de zahar… Gibraltarul imprumuta mai mult de atat si ma fascina cu fiecare secunda.

M-am oprit sub o semi-bolta din mozaic ce parea sa fi continut toate nuantele de verde; mii de piese dintr-un puzzle gigant ce se dorea a fi un palat de jad. Sub el, un bar modern, din crom si sticla, incerca sa-si gaseasca rostul in decorul alternativ. In ciuda discrepantei, observam ca aceasta combinatie nu era deloc de prost gust. Acasa i-as fi spus tiganie, as fi scuipat in scarba si nu m-as mai fi intors in acel loc. Dar aici… Aici era cu totul altceva. Cineva cumva candva descoperise secretul localului civilizat. Nu e doar o figura de stil, o expresie, e chiar termenul model, definitia barului european. Oriunde ar fi, oricum ar arata, oricine l-ar frecventa, acesta isi pastreaza intr-un mod extrem de simplist demnitatea, statutul si prestanta. Asemeni unui rege cersetor, nu isi va cobori niciodata standardele. Chiar si in zdrente, va tine capul sus si va pasi cu mandrie.

-Si tu ce doresti? ma chestiona in spaniola, un barman subtire si mult prea bronzat, flexand niste pectorali minioni din spatele unui tricou mult prea mulat. Zambetul lui imi taie apetitul, dar imi starni un val de hohote pe care abia reuseam sa-l retin.

Am aruncat o privire catre Mike. O ultima privire si i-am raspuns barmanului in engleza:

-Da-mi, te rog, un Marlboro… Si un foc, daca se poate…

Sticla sparta si zgomotul surd al corpului ce se prabusise inert. Pasii mei purtandu-ma departe de inca o victima a propriilor temeri, vicii si defecte, departe de eu-ul Mike, acum mort.