De ce nu...

Am vrut și tot vrut să spun câte ceva despre ultima senzație în materie de divertisment / chestii de ocupat timpul liber, dar am preferat să se mai răcorească spiritele și (măcar o parte din voi) să inspire o secundă după atâta urlat și țopăit prin centru. Vorbesc, desigur, despre proteste sau, mai precis, despre motivele pentru care am preferat să rămân absent și mut în perioada asta.

Cred că cel mai important ar fi acela că mi-e lehamite de ce este la modă pe Facebook. În fiecare lună există cel puțin un trend și, cam tot timpul, nu e unul cu care aș putea măcar vag rezona; de la Pokemon la Olimpiadă la... politică. Era o vreme când mă interesa, când îmi vărsam nervii și plămânii aici și oriunde credeam că ar fi măcar o persoană dispusă să mă asculte și... Și? Păi nimic. Nu s-a întâmplat absolut nimic! În ceea ce privește politica, am lăsat-o baltă, pentru că - și asta mi se pare tare ironic - cam la doi ani după ce am făcut anumite previziuni, s-au și adeverit. Poate că ar fi trebuit să mă simt cumva răzbunat, dar să ai dreptate și să nu te asculte nimeni e mai frustrant decât să greșești. Însă, peste toate astea, mi-am dat seama că pacea minții mele e mai importantă decât discuțiile în contradictoriu despre lucruri pe care nici eu, nici voi, de fapt, nu le putem schimba. Și-am pus punctul pe I: ce putem schimba. Ce? Nu știu și nu mă mai interesează.  

Nu știu, pentru că după atâtea ieșiri în stradă, încă din perioada lui Băsescu (de când a devenit un fel de tradiție anuală), pentru că după atâtea manifestații, încăierări cu jandarmii, pancarte inteligente, umor autohton, promovare on și off-line, talk-show-uri, articole, demonstrații pentru sau contra X-chestie, guvernul ne-a arătat mai mereu un mare deget mijlociu... Mai puțin anul trecut când, în sfârșit, un Președinte a fost dispus să stea de vorbă cu poporul pe care-l conduce, dar poporul n-a știut ce să-i ceară. Dar lăsând deoparte momentul respectiv, nu am putut să nu mă întreb: unde anume este DEMOCRAȚIA? Și răspunsul era chiar în fața mea: NU este. Nu este decât un termen drăguț pe care să-l atașăm României pentru a ne simți mai bine în legătură cu faptul că, deși știm că pute, avem (încă) dreptul să și spunem asta. Ce ar trebui să fie e dintr-o cu totul altă poveste, dar și aia e doar un basm, la fel de utopic precum faza finală a comunismului. Pe scurt: dacă poporul cere - în majoritate, în gura mare, în toate felurile în care știe, poate și își imaginează - un anumit lucru, iar tu, conducător al lui, nu i-l dai, înseamnă că NU trăim într-o democrație!

Nu mă interesează, pentru că, așa cum ziceam și mai sus, la ce bun să-mi amărăsc viața? Sigur, ai spune că este obligația mea să încerc măcar, să-mi arăt solidaritatea, să lupt în aceste momente de criză! ...Vreau să te întreb și eu ceva atunci: ce faci tu în restul timpului pentru mine și ceilalți cetățeni ai acestei țări? Îți zic eu: cam tot timpul nu te gândești decât la TINE, la cum să-ți fie ȚIE bine, cald, comod. Și nu mă adresez acelui procent de oameni care au participat la proteste dintr-un real simț civic, ci celorlalți - ălora care au venit de amuzament, de curiozitate, de scandal și, ca la orice festival, s-au păcălit singuri că le pasă cu adevărat! Sunt aceeași oameni care te-au tratat cu sictir la supermarket-ul în care lucrează, la piață, la poștă, la bancă, la școală chiar! Sunt oamenii care îți dau telefoane să-ți facă oferte de asigurări de viață sau pensii private, încercând să-ți vândă un căcat din care să-și scoată un comision, fără să le pese. Sunt oamenii care te tratează ca pe un nimic, lipsiți de empatie și simț civic, atunci când îi cauți la „relații cu clienții” și îți ceri drepturile. Sunt chiar vecinii voștri, care-și aruncă gunoiul pe mașinile voastre pentru că ați parcat pe „locul lor”.Nu știu tu ce crezi, dar mie nu-mi vine să sar în sus, ținându-mă de umeri și agitând mesaje alături de ei. Ipocrizia ar fi... prea mare.

Faptul că unii simt un fel de mândrie exagerată în ce privește implicarea lor... e prea mult. Am participat la evenimente caritabile, am fost parte din acțiuni de salvare, dar nu m-am simțit niciodată un erou; reacția - cred - normală e... să simți că nu ai făcut destul. (Asta dacă într-adevăr te-ai implicat sincer-altruist și nu ca să te simți mai bine cu tine însuți!) În schimb, multe bătăi pe umăr, mediatizare de tipul „Braveheart”; filme, poze, mesaje de însuflețire, ca și cum s-ar încerca un upgrade pentru evenimentele propriu-zise și nu împiedicarea grațierii unor infractori! „Uite, lume, ce tari suntem și ce-am făcut!”... și rezultatul? Ca de obicei: neclar.

Ceea ce, de altfel, este și normal, atunci când este neclar chiar mesajul pe care vrei să-l transmiți! Atunci când chiar modul de transmitere e neclar: luminițe, moment de tăcere, sărit în sus și țipat, lasere etc.! Atunci când este neclar dacă există lider sau lideri și, mai exact, pe cine reprezintă! ...Știm exact ce s-a întâmplat atunci când Guvernul chiar a vrut să stea de vorbă cu protestatarii! Mda, vezi articolul de mai jos...

Concluzionând! Vreau să fie clar: ca idee (și-am spus asta și altora care m-au întrebat despre poziția mea vis-a-vis de subiect) nu e nimic rău în ce s-a întâmplat! În teorie, e okay! E bine să lupți pentru o idee nobilă, o cauză dreaptă, motiv pentru care nici nu m-am opus dorinței Deei / Crux de a se implica în toate astea! Sunt un cinic, dar, în același timp sunt și un idealist care speră că poate, totuși... În teorie!

Realitatea, însă, intervine cu alte multe amănunte care, cel puțin pentru mine, transformă tot acest efort într-o luptă cu morile de vânt. Și, exact așa cum am prezis, jegurile umane la ale căror bunăvoință, rațiune, bun simț și moralitate încercați să apelați, încă încearcă să ne păcălească, în stilul lor caracteristic. „Să-i prostim pe proști” e o politică la care românul nu va renunța prea curând, știind că funcționează de-atâția ani chiar și în ciuda protestelor regulate, deci... NU. NU o să ies în stradă, mai ales fiindcă sunt nevoit să-mi pun întrebarea: dacă toți ochii sunt ațintiți către spectacolul din Unirii, Universității și Victoriei, ce se întâmplă, între timp, prin alte părți?

P.S. Am auzit, zilele astea, menționându-se (nu știu în ce context și cum s-ar lega de subiect) ideea de „vot obligatoriu”. Și dacă la asta am ajuns, atunci fie chiar nu înțelegem ce înseamnă democrație, nu facem diferența dintre drept și obligație, fie amândouă! Țin să le amintesc celor care, pentru o clipă, s-au gândit că ar fi o idee bună, că a mai fost unul care cerea oamenilor să iasă la vot: a târât țara prin comunism câteva decenii și a sfârșit la zid.