Momentul 1

Sunt momente ca asta, cand imi amintesc de toti oamenii care m-au uitat; ironic - eu mi-i amintesc, iar prin gandul lor nu trec nici macar sters. Usor superficial, de prost gust din cand in cand, poate chiar negativ, mi-e greu sa cred despre mine ca nu sunt genul de persoana cu impact. E foarte corect: pe moment, cu totii avem impresia ca un gand scapat prematur din procesare este, in realitate, o geniala viziune, o farama de inspiratie divina, deci, mai devreme sau mai tarziu, fiecare va presupune ca ceea ce el a gandit, a spus sau a facut este (nici mai mult, nici mai putin) epic. Da, suntem atat de aroganti - eu poate in proportii vadit marite, uneori (sper) justificate. Astfel, nu-mi vad disparitia din jurnalul on-board al diversilor indivizi ce mi-au taiat calea... Sunt oameni pe care nu i-am mai vazut de ani de zile, dar care o sa-mi ramana vesnic in inima si in minte. Uneori ma gandesc ca si ei simt la fel, dar nu inteleg ego-ul caruia e vinovat de absenteismul comun...

Sunt oameni care nu-si mai amintesc inflexiunile vocii mele, dar pe care i-am modelat in ceea ce sunt azi. Suflete care simt intr-un anumit fel fiindca eu le-am invatat asta - de ce oare nu ma vor recunoaste niciodata...? Sau poate ca au facut-o deja. Poate intreg chinul meu, prestat in larga gama de dureri, este efectul bumerangului karmic; poate ca in urmarirea disperata spre originalitate si nemurire, ceea ce eu am crezut a fi daruri pure, au fost de fapt blesteme ingrozitoare. Si, asa manifestandu-se procesul evolutiv personal, oare cum ma pot cai cand nu am aceasta siguranta? Si totusi... Parca nu toti m-au urat in acel mod unic, pasional...

Sunt ganduri care ma poarta spre alte (posibile si imposibile) realitati. Uneori mai dese intr-o zi decat cele rationale, poate chiar cele involuntare... Uneori ma sufoc, uitand sa respir. Alteori ma surprind urmarind cu o atentie nealterabila o picatura de vid, cu fascinatia animalului prost fata de foc. Si in aceste... fantezii... apar ei, unul cate unul. De fiecare data e altfel, uneori cerandu-si iertare, alteori privindu-ma indiferenti sau bucurosi de singuratatea in care ratacesc...

Mi-era dor de astfel de cuvinte; de exprimari mieroase, chiar daca ideile-mi duhnesc a scrum. Si totusi... Dincolo de melancolia pisicii doborate de caldura, regurgitand moleseala si lene... De ce oare e asa de greu sa primesc o imbratisare cand asta e tot ce-mi doresc...? Cumva, nebunesc si scarbit de cvasi-metafizica abordata, am impresia ca asta se intreaba fiecare nou-nascut dupa prima gura de oxigen.