A mai trecut o saptamana, cu poate mai mult stres si transpiratie decat cele antecedente; privind in retrospectiva, n-a fost chiar rau: mi-am dovedit ca sunt un tip inteligent in repetate randuri.
...Vad totusi ca nu prea s-a dat curs rugamintii mele. Nu numai ca n-am primit nici o inregistrare audio, dar nici macar nu s-a comentat. Ma asteptam macar la un "ba, boule! vezi ca ai licenta peste 2 zile, iar tie-ti arde de radio!", dar nici macar atat nu s-a sinchisit nimeni sa-mi spuna. Pe de alta parte, nu sunt surprins. M-am obisnuit cu indiferenta si poate ca era nevoie de acest radio silence (pun intended), pentru a-mi aminti de faptul ca eu scriu de dragul de-a scrie, nu pentru o audienta virtuala.
Sunt extrem de multumit de mine, in ciuda faptului ca am avut o mica scapare in ceea ce priveste procesul mortii lente, manifestate prin examenele terminale (chiar suna a boala grea, nu?). Povestea a inceput de vinerea trecuta, dar prefer sa las vestile proaste pentru final. Pentru efect dramatic. Sarind deci peste week-end, am inceput cu proiectul total spontan si nejustificat de a-mi construi propriul post de radio - lucru pe care l-am si realizat, muncind de duminica seara si pana luni dupa-amiaza (aproape continuu), cand eu miercuri aveam prezentarea mirobolantului proiect de diploma. Dupa semi-succesul online - spun "semi-succes" fiindca inca nu am reusit sa gasesc o metoda pentru un show live, difuzand momentan doar muzica - m-am depasit pe mine insumi, reusind sa obtin un rasunator 8 la examen, pentru impresie artistica. Probabil noile carje din aluminiu au lucit mai frumos in penumbra camerei, asezate frumos langa mine, in timp ce transpiram din greu (mai mult de efortul de deplasare pana la etajul I si caldura din sala decat de emotii) incercand (cam inutil) sa-mi prezint creatia.
Joi am facut inca un efort inuman, strangand din dinti si incordandu-mi tamplele de durere, in timp ce revizuiam, alaturi de o mana de colegi, toata materia celor 5 ani de facultate. A fost... extrem. Sa inveti navigatie estimata, astronomica, radar si ortodromica in 4 ore poate fi considerat un demers nebunesc; am reusit totusi sa retin mai mult decat ma asteptam. Iar ieri am pus in practica, pe harta, stand intr-un picior timp de 4 ore, transpirand cat pentru o turma de elefanti. Nu-s bun la auto-evaluari, intotdeauna supraestimandu-ma, dar eu zic ca e de bine. Astept o nota maricica, macar de reconfirmare, ca eu POT sa invat materia intr-o singura zi.
Partea proasta e ca, asa cum bine-ai intuit pana acum, inca mai folosesc carje. De ce? Pai e simplu: doctorii romani sunt niste imbecili, niste nenorociti, care nici macar logica elementara nu au. Primul, cel de la Spitalul Judetean, mi-a spus ca n-am nevoie de operatie la picior, fara sa se uite la radiografie (ca mai nou se dau direct diagnostice, iar scanarea ramane intr-o baza de date), trimitandu-ma la un al doilea doctor, alt idiot, pentru a-mi pune ghips. Ast' din urma, nepotul lu' Mengele, la fel de cretin, mi-a si el pus ghipsul fara sa se uita pe o radiografie. Dupa o luna, adica vinerea trecuta, m-am prezentat la control, pentru debarasarea de ancora de doua tone care m-a incomodat atata timp. Dupa radiografie, surpriza! Piciorul meu e inca rupt, capatul de os nu e sudat, iar doctorul sinistru se uita pe poza, se uita pe modelul de pe PC, se uita pe poza, se uita pe model, se uita la mine si ridica din umeri: "Asta e." Eu ma uit la maica-mea, ma uit la picior, ma uit la doctor cu ochii mari si prosti: "Huh?" Asta e, frate. Daca ii schimbam halatul cu o salopeta muradara de ulei, cabinetul cu un service auto, se incadra perfect in peisaj. "Asta e, mergeti in trei roti." In cazul meu, doar in una. Adauga "n-are nimic - mergi asa, incet-incet, si o sa te refaci in timp." "Si nu e periculos?" intreb stupefiat de usurinta cu care vrea sa ma expedieze. "Cam doare" remarc, in timp ce, punand piciorul in pamant, realizez ca ma doare foarte tare si INCA nu pot sa calc. "Nu, e doar sensibil de la ghips si de la lipsa de miscare. Nu te incomodeaza ciotul ala de os." concluzioneaza si ma incurajeaza sa incerc sa calc. Mai rade putin de mine, ca nu sunt rezistent la durere, apoi ne impinge afara.
Luni m-am protapit, alaturi de personajul matern, iar la Spitalul Judetean. De data asta am vazut un profesor care m-a palpat cu grija, s-a uitat pe radiografie si mi-a spus ca trebuia operatie din start; pe scurt, m-am chinuit o luna cu piciorul in ghips degeaba. Mai mult, am pierdut timp pretios, timp ce ar fi putut sa constituie recuperarea ce va dura, dupa ultimul meu test, o alta luna. Si mai mult, capatul de os care "nu ma incomodeaza" este cel care nu ma lasa sa pasesc cum trebuie - preseaza pe tendom, de unde si durerea insuportabila. Asadar, dupa ziua de miercuri, o sa trec si prin prima mea operatie...
Una peste alta, e bine. Cu toate ca m-am obisnuit cu aventurile de genul asta (fiindca-s ceva normal pentru mine), nu inceteaza sa ma deranjeze (din ce in ce mai tare) de fiecare data. Expresia "numai mie mi se intampla" se aplica in cazul meu. Cand am dat la liceu, ai mei au divortat, dupa un scandal urat, cu bataie si betie. Cand am dat bacalaureatul, am picat la fizica, atragandu-mi ura intregii familii. Cand am vrut sa ma transfer de la o facultate la alta, n-am reusit sa-mi iau toate examenele, lasandu-se cu plecat de-acasa si alte drame... Acum, multumesc lui Dumnezeu, nu s-a lasat cu razboi emotional (desi nu-i timpul pierdut). Tine-mi pumnii pentru miercuri.
...Vad totusi ca nu prea s-a dat curs rugamintii mele. Nu numai ca n-am primit nici o inregistrare audio, dar nici macar nu s-a comentat. Ma asteptam macar la un "ba, boule! vezi ca ai licenta peste 2 zile, iar tie-ti arde de radio!", dar nici macar atat nu s-a sinchisit nimeni sa-mi spuna. Pe de alta parte, nu sunt surprins. M-am obisnuit cu indiferenta si poate ca era nevoie de acest radio silence (pun intended), pentru a-mi aminti de faptul ca eu scriu de dragul de-a scrie, nu pentru o audienta virtuala.
Sunt extrem de multumit de mine, in ciuda faptului ca am avut o mica scapare in ceea ce priveste procesul mortii lente, manifestate prin examenele terminale (chiar suna a boala grea, nu?). Povestea a inceput de vinerea trecuta, dar prefer sa las vestile proaste pentru final. Pentru efect dramatic. Sarind deci peste week-end, am inceput cu proiectul total spontan si nejustificat de a-mi construi propriul post de radio - lucru pe care l-am si realizat, muncind de duminica seara si pana luni dupa-amiaza (aproape continuu), cand eu miercuri aveam prezentarea mirobolantului proiect de diploma. Dupa semi-succesul online - spun "semi-succes" fiindca inca nu am reusit sa gasesc o metoda pentru un show live, difuzand momentan doar muzica - m-am depasit pe mine insumi, reusind sa obtin un rasunator 8 la examen, pentru impresie artistica. Probabil noile carje din aluminiu au lucit mai frumos in penumbra camerei, asezate frumos langa mine, in timp ce transpiram din greu (mai mult de efortul de deplasare pana la etajul I si caldura din sala decat de emotii) incercand (cam inutil) sa-mi prezint creatia.
Joi am facut inca un efort inuman, strangand din dinti si incordandu-mi tamplele de durere, in timp ce revizuiam, alaturi de o mana de colegi, toata materia celor 5 ani de facultate. A fost... extrem. Sa inveti navigatie estimata, astronomica, radar si ortodromica in 4 ore poate fi considerat un demers nebunesc; am reusit totusi sa retin mai mult decat ma asteptam. Iar ieri am pus in practica, pe harta, stand intr-un picior timp de 4 ore, transpirand cat pentru o turma de elefanti. Nu-s bun la auto-evaluari, intotdeauna supraestimandu-ma, dar eu zic ca e de bine. Astept o nota maricica, macar de reconfirmare, ca eu POT sa invat materia intr-o singura zi.
Partea proasta e ca, asa cum bine-ai intuit pana acum, inca mai folosesc carje. De ce? Pai e simplu: doctorii romani sunt niste imbecili, niste nenorociti, care nici macar logica elementara nu au. Primul, cel de la Spitalul Judetean, mi-a spus ca n-am nevoie de operatie la picior, fara sa se uite la radiografie (ca mai nou se dau direct diagnostice, iar scanarea ramane intr-o baza de date), trimitandu-ma la un al doilea doctor, alt idiot, pentru a-mi pune ghips. Ast' din urma, nepotul lu' Mengele, la fel de cretin, mi-a si el pus ghipsul fara sa se uita pe o radiografie. Dupa o luna, adica vinerea trecuta, m-am prezentat la control, pentru debarasarea de ancora de doua tone care m-a incomodat atata timp. Dupa radiografie, surpriza! Piciorul meu e inca rupt, capatul de os nu e sudat, iar doctorul sinistru se uita pe poza, se uita pe modelul de pe PC, se uita pe poza, se uita pe model, se uita la mine si ridica din umeri: "Asta e." Eu ma uit la maica-mea, ma uit la picior, ma uit la doctor cu ochii mari si prosti: "Huh?" Asta e, frate. Daca ii schimbam halatul cu o salopeta muradara de ulei, cabinetul cu un service auto, se incadra perfect in peisaj. "Asta e, mergeti in trei roti." In cazul meu, doar in una. Adauga "n-are nimic - mergi asa, incet-incet, si o sa te refaci in timp." "Si nu e periculos?" intreb stupefiat de usurinta cu care vrea sa ma expedieze. "Cam doare" remarc, in timp ce, punand piciorul in pamant, realizez ca ma doare foarte tare si INCA nu pot sa calc. "Nu, e doar sensibil de la ghips si de la lipsa de miscare. Nu te incomodeaza ciotul ala de os." concluzioneaza si ma incurajeaza sa incerc sa calc. Mai rade putin de mine, ca nu sunt rezistent la durere, apoi ne impinge afara.
Luni m-am protapit, alaturi de personajul matern, iar la Spitalul Judetean. De data asta am vazut un profesor care m-a palpat cu grija, s-a uitat pe radiografie si mi-a spus ca trebuia operatie din start; pe scurt, m-am chinuit o luna cu piciorul in ghips degeaba. Mai mult, am pierdut timp pretios, timp ce ar fi putut sa constituie recuperarea ce va dura, dupa ultimul meu test, o alta luna. Si mai mult, capatul de os care "nu ma incomodeaza" este cel care nu ma lasa sa pasesc cum trebuie - preseaza pe tendom, de unde si durerea insuportabila. Asadar, dupa ziua de miercuri, o sa trec si prin prima mea operatie...
Una peste alta, e bine. Cu toate ca m-am obisnuit cu aventurile de genul asta (fiindca-s ceva normal pentru mine), nu inceteaza sa ma deranjeze (din ce in ce mai tare) de fiecare data. Expresia "numai mie mi se intampla" se aplica in cazul meu. Cand am dat la liceu, ai mei au divortat, dupa un scandal urat, cu bataie si betie. Cand am dat bacalaureatul, am picat la fizica, atragandu-mi ura intregii familii. Cand am vrut sa ma transfer de la o facultate la alta, n-am reusit sa-mi iau toate examenele, lasandu-se cu plecat de-acasa si alte drame... Acum, multumesc lui Dumnezeu, nu s-a lasat cu razboi emotional (desi nu-i timpul pierdut). Tine-mi pumnii pentru miercuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu