Melancolic

Sunt anumite lucruri care-mi amintesc de momente pe care, desi inexplicabil delicioase, le-am uitat. In mare parte e vorba despre muzica, melodii care ma trimit inapoi, dar nu intr-o amintire propriu-zisa, ci intr-o stare mentala si sufleteasca ce-mi e draga. Nu-mi aduc aminte ce faceam, cu cine eram, cand si unde, dar sunt convins ca era ceva placut. Poate ca aveam o simpla conversatie, poate realizam ca interlocutorul imi era sau devenea apropiat... Sau poate eram pe plaja, in Vama Veche, cu o sticla de bere intr-o mana, o tigara in alta si, cu toate ca nu-s genul de "beach bum", hippy si dependent de "haiducii" (cum spunea un cunoscut demult, in Brasov), in secunda respectiva constientizam ca momentul e unic, irepetabil si pretios... Poate eram dezbracat pe podea, langa un alt trup gol si fierbinte...

Exista multe melodii ce ma trimit dintr-o stare in alta, ce-mi amintesc de oameni pe care i-am iubit si urat in egala masura, pe care i-am idolatrizat, apoi m-au parasit. Sau chiar invers! Suflete in care am descoperit o frumusete pur artistica sau intelectuala, si pe care eu i-am lasat in urma din comoditate sau orgoliu...

Azi imi amintesc de toate, ascultand o simpla piesa. Uitandu-ma fugar pe randurile scrise in ultima avalansa de cuvinte, cel mai limpede vad fostul meu blog de pe weblog.ro si ceea ce am pierdut pe drum. Nu imi dau seama cum am ajuns atat de lipsit de senzualitate in exprimare, atat de brut, si nu stiu cum am sarit de la confesarea sentimentelor ce ma si ne guverneaza, la interminabile monologuri despre niste persoane (sau nume, fiindca nu ii cunosc) care nu au nici o valoare intima. Mi-e mila de mine si mi-e teama ca nu voi putea avea inapoi acele sentimente, acei oameni care-mi sunt inca dragi. Clipele sunt oricum trecute, chiar daca nu pierdute, si nu se vor mai intoarce... Toate ingredientele asa-zisei mele tinereti imi par ca se evapora si ca realitatea este mata, sumbra, serioasa, lipsita de idealism si de naivitatea superba pe care o pierdem cand ne angajam, cand incepem sa ne platim taxele, cand spalam farfuriile in care am gatit prima cina, iar parintii, mai mult sau mai putini adevarati, nu ne mai prind atunci cand alunecam...

Am totusi melodia si chiar daca nu pot retrai momentul asa cum as vrea, chiar daca nu-mi amintesc cand am auzit-o prima oara sau, mai exact, cand am remarcat ca se incadreaza perfect pe fundal, ramane ca reper. Sper doar sa intalnesc oameni ce-mi pot da o stare similara sau locuri sau ceruri instelate, asa cum e cel din Vama, neperturbat de lumina orasului, si sa imi amintesc de cuvintele astea, de ceea ce acum realizez ca inseamna.

Da, sunt melancolic si trist, dar nu e nimic rau in asta... Pot zambi amar, dar pot zambi. Si melodia ramane foarte foarte misto.