Poveste reciclata

N.A. Intentionam sa abandonez varianta asta, dar m-am trezit dintr-o data ca nu e chiar atat de proasta precum pare. Sau poate ca e, fiindca nu am reusit, nici in versiunea finala, sa ofer atat de multe amanunte cum imi doream. Dar, privind in perspectiva, pentru a N-a oara, povestea asta, cred ca inteleg - nu e vorba de detaliu, fiindca, pana la urma, toate povestioarele care vor forma, asemeni unui puzzle, romanul meu, au o structura diferita. Mai presus de lipsa focusarii pe detaliu, reprosata de cei putini, dar atenti cititori / fani pe care-i am, vad, in sfarsit, ceea ce e cu adevarat important; un scriitor nu trebuie sa inlocuiasca imaginatia cititorului, ci sa o stimuleze! Am terminat ieri "Fortareata digitala" de Dan Brown si am avut aceasta epifanie: omul e complet steril! Nici macar personajele principale (desi numarul personajelor lui este oricum mic) nu sunt evidentiate cum trebuie! Brown e departe de a fi un narator, iar cartile lui seamana tot mai mult cu niste scenarii in stadiul initial. Pe langa "Codul lui Da Vinci", romanul asta este foarte foarte sarac! Dar (si asta e un mare dar), actiunea nu are cum sa nu te atraga magnetic in propria-ti imaginatie (daca posezi asa ceva, binenteles). Deci concluzia, caci am meditat putin la cele citite, nu putea fi decat una singura: nu conteaza cat si cum scrii, atata timp cat reusesti sa-ti prinzi cititorul intr-o bucla virtuala care sa ajunga (cazul meu) sa-l obsedeze.

Cu acestea spuse, celor care asteptau ceva nou, le doresc lectura placuta! Celor care nu asteptau nimic, le doresc mult noroc.

Shekou, China, cu 18 luni in urma. Ora locala: 18:43.

Marie isi aprinse neglijent o tigara, incercand sa balanseze cele doua genti de voiaj in acelasi timp. De-abia pasise afara, pe poarta aeroportului, dar simtea ca ii explodeaza capul. Era primul ei zbor si fusese dublu. Desigur, Bucurestiul nu asigura transport aerian pana in Shekou, asa ca fusese nevoita sa schimbe avionul in Hong Kong. Descoperise, cu ocazia asta, ca uraste sa zboare – nu ca ar fi avut nevoie de una din pungile speciale pentru… cei sensibili, ci doar ca altitudinea si presiunea aferenta aduc cu sine niste migrene ingrozitoare. China nu parea ca o intampina cu bratele deschise, dar nici ea nu avea valente vis-à-vis de cultura asiatica. Mai mult, frigul si ploaia o derutau ingrozitor, fiind obisnuita sa se miste repede si hainele groase limitandu-i acest lucru.

-Miss Damaris? intreba o voce calda in engleza, invaluita intr-un accent britanic.
-Eu-s aia, raspunse fata, in engleza ei americana.
-Numele meu este Winterson. Voi fi partenerul dumneavoastra in aceasta misiune.

Sub o spranceana desenata curbat, privirea Mariei examina atent barbatul din fata ei. Winterson era un tip trecut de 40 de ani, cu parul negru, usor grizonat, dar pieptanat atent pe spate. Din spatele unor ochelari ovali, moderni, ochii lui de un albastru tulbure o priveau calmi. Doua riduri groase se conturau pe fata-i alba, aproape bolnava, trasand parca, asemeni unui bulldog, limitele gurii invizibile. Buzele lui, la fel de palide, erau atat de subtiri ca intr-o lumina mai slaba nu ar fi putut fi observate. Totusi, postura lui dovedea ca este un tip impunator, militaros. Isi impreunase mainile la spate, scotand pieptul inainte, asemeni unui soldat in pozitia de repaus. Purta un costum de tweed, in bej si negru, si o tunica pana la genunchi, tot bej, cu nasturi ce pareau din argint pe piepti.

-Tipic, mormai Marie, tragand un fum din tigara si indreptandu-se spre masina din spatele barbatului. Isi tranti gentile in portbagajul deschis si mai trase un fum rapid.
-Ce anume, domnisoara? intreba barbatul, deschizand pentru ea portiera din spate.
-…In primul rand… I call shotgun. In al doilea, mi se pare absolut tipic sa fiu intampinata, in timpul unei misiuni, la capatul lumii, in mijlocul lunii ianuarie, de un tip pe care-l cheama Winterson.

Barbatul zambi politicos, desi era evident ca stilul ei nu-l amuza. Atitudinea ei scarbita il deranja, dar in acel moment amandoi aveau acelasi rang. Ordinul Oxford avea un simt ciudat al umorului si o metoda de testare de-a dreptul nebuneasca. Pozitia si eticheta ii cereau sa fie un gentleman, lucru de la care s-ar fi instrainat momentan doar pentru a riposta, dar ordinele erau clare: escorta si acoperire pentru agentul roman. Mai mult nu i se spusese, dar din misiunile precedente invatase ca de obicei acest rol de dadaca era doar atat. Cel testat era, in majoritatea cazurilor, fortat sa elimine o tinta si nu de putine ori asistase la dezorientare, cedari psihice sau, in cazul nefericit din Kabul, sinucidere. Majoritatea erau doar copii pana-n 18 ani, asa ca nu-l surprindea cand unul din ei descoperea brusc pacea interioara si cerea sa fie trimis inapoi acasa. Cu tot tam-tamul facut de Oxford pe tema “trateaza-i ca pe un egal”, insasi elevii implorau sa fie menajati si ii vorbeau ca unui superior. Amintindu-si aceste lucruri si aruncand o privire tipei scarbite din dreapta lui, Winterson zambi din nou, de data asta sincer. Era ceva diferit la ea si putea simti ca Marie isi va indeplini rapid misiunea, fara comentarii si fara lacrimi.

-Domnisoara, trebuie sa va rog sa stingeti tigara. Nu se fumeaza in masina.

Marie deschise putin geamul masinii si scruma afara, apoi se intoarse incet spre el si trase un fum, eliberand imediat doua valuri cenusii pe nas in directia lui. Sprancenele i se impreunara si, in momentul acela, intregul chip i se transforma in imaginea vie a unuia din dragonii autohtoni.

-Tocmai am zburat 14 ore intr-un scaun FOARTE incomod si sunt intr-una din zilele acelea. Daca nu-ti convine, tine-ti respiratia!

Winterson nu mai raspunse. Intoarse incet capul si privi inainte, apoi porni masina si disparu pe una din aleile ce dadeau spre autostrada.

40 de minute mai tarziu:

-Nu, pentru ultima oara, nu avem timp pentru cumparaturi!

1 ora mai tarziu:

-Da, iti sta bine in rosu. Si nu, nu am de gand sa vizitez “salonul de cosmetica” chiar daca au oferte bune – sunt casatorit!
-O, calmeaza-te, Winterson… Era o gluma.

Marie chicoti si impaturi rochia din matase rosie, cu model si cusaturi aurii, asezand-o pe tejgheaua din sticla a magazinului. O vanzatoare micuta si batrana, parca scoasa din filmele kung-fu vechi, se transforma toata intr-un zambet in timp ce ii impacheta hainele cumparate. Se deda unor serii de plecaciuni si multumiri in timp ce cei doi se facura nevazuti pe strazile slab luminate ale zonei comerciale.

Dupa minute bune, in care Marie parea ca-si recuperase buna dispozitie, Winterson indrazni sa vorbeasca din nou:

-Spune-mi, te rog, ca ai de gand sa termini misiunea azi. Sunt epuizat si simt ca o sa-mi pierd calmul daca mai trebuie sa imi dau cu parerea despre inca o rochie, bluza sau Dumnezeu-stie-ce doresti sa mai cumperi.
-Stai linistit, tipule, rase fata, facandu-i cu ochiul. M-am distrat destul. Mergem la hotel, mancam si iti voi spune care sunt ordinele mele. Consider ca te-am torturat destul pentru ziua de azi…
-Pentru ziua de azi? intreba ingrozit englezul. Adica e posibil sa repetam figura si maine?

Marie ii zambi malitios si ii arunca pungile colorate in brate, aprinzandu-si o alta tigara. Il inghionti usor si rase cristalin. Winterson expira epuizat, tarandu-si picioarele in urma ei si blestemandu-si zilele.
14 ore mai tarziu:

Printre tipetele ascutite ale unor fete imbracate sumar, zgomotul geamului spart paru ca trece neobservat. Silueta atletica se rasuci in aer si ateriza pe vine, intr-o ploaie exploziva de cioburi. Se rasuci si sufla in suvita care-i acoperea un ochi, curbura buzelor ramand blocata intr-un zambet jucaus. Englezul masiv iesi fara graba pe usa ceainariei, amestecand usor intr-o ceasca aburinda si plasandu-se in dreapta ei. Amandoi se intoarsera incet, admirand implozia electrica care devasta locatia si o facu sa se cutremure sub o bubuitura surda.

-Stii, asta nu e un film, ii sopti Winterson. Puteai sa rezolvi treaba intr-un mod mult mai subtil si prin care sa nu le dai de inteles ca vrem sa-i eliminam.
-Da, daca asta ar fi fost misiunea, asa as fi facut. Din fericire, Ordinul mi-a oferit libertate de miscare si liber arbitru in ceea ce priveste… stilul. Banuiesc ca asta e si un factor de notare, nu? intreba ea, ridicand privirea spre Winterson-ul ce nu parea impresionat.
-Mda… replica el intr-un final, in timp ce de undeva din spate se auzeau sirenele unor masini de politie. Dar din nefericire, nu avem imunitate diplomatica si cred ca am fost observati de cel putin o duzina de martori.

Marie se ridica incet, tragand de umerii hainei lungi pe care o cumparase cu o zi in urma. Intreaga ei garderoba era alcatuita din lucrurile pe care Winterson le carase in seara precedenta, considerand ca ar arata mult mai bine “sub acoperire”. De fapt, iesea si mai mult in evidenta; Marie isi prinsese cu doi clopotei rotunzi parul saten si lucios, in doua cozi lungi si ondulate, ce alunecau pe spate pana la mijloc, si se rujase cu un rosu puternic, aratand ca un personaj de anime. Purta rochia rosie, din matase, fara maneci si incheiata cu gaici pana deasupra genunchilor, ciorapi negri peste genunchi si cizme fara toc, din piele intoarsa, de aceeasi culoare. Haina lunga, din postav si cu guler, revere si maneci din blana de iepure, acoperea doar cele doua pistoale de care nu se despartea niciodata si dansa usor in adierea rece in spatele ei. Isi alesese si niste manusi elastice, rosu cu negru, ca sa poata folosi mai usor armele. Winterson, in acelasi timp, schimbase costumul cu un altul la fel, in diverse nuante de gri si pantofi din piele de culoarea grafitului. In locul tunicii, alesese un palton clasic negru si un fular argintiu din lana, ce-i dadea un aer boem. Marie il prinse de brat si-i sopti:

-Incet-incet, spre bazar…
-Iar cumparaturi? intreba el exasperat.
-Nu, draga domnule, tinta se afla acolo. Si daca nu ne grabim, vom avea niste explicatii de dat…

In ciuda agitatiei din spatele lor, nimeni nu se grabi sa arate cu degetul spre cuplul ciudat care, fara graba, se indrepta in directia opusa tuturor celorlalti oameni din apropiere. Winterson isi pastra calmul englezesc si gandurile pentru sine – judecase gresit, britanic, si abordarea, si modul de a privi adolescenta romanca ce se dovedise a fi mai mult decat cele mai optimiste ganduri ii sugerasera. Fata cu nume frantuzesc era intr-adevar material de Vrajitoare, desi, glumind in sinea lui, si-o imagina mai potrivita drept demolator sau conducator de trupa de comando. Nota mental faptul ca, desi abordarea-i era nefinisata si masurile luate includeau cele mai agresive miscari, cu timpul si experienta, urma sa vina, cu siguranta, si profesionalismul. Se insela – Winterson nu era psiholog si nici nu poseda un talent natural de a citi furia interioara pe care Marie o revarsa sub diverse forme. Un singur lucru era sigur si avea sa ramana neschimbat: acea furie era intotdeauna directionata inspre rau si, impreuna cu talentul innascut si versatilitatea-i debordanta, tanara Vrajitoare urma sa-si puna cu siguranta amprenta asupra istoriei. Mai mult sau mai putin, dar notabil.

30 de minute mai tarziu:

-Arunca arma! Il omor! Arunca arma!

Undeva, in spate, niste sticle explodeaza. Flacarile se intind rapid, de jur imprejur, maraind amenintator si pocnind, facandu-l pe Hun sa tresara si sa apese teava pistolului si mai adanc in gatul lui Winterson.

-Usor – ai sa ma sufoci asa!
-Taci din gura tu! Arunca arma! tipa el catre fata care-l fixa rece din spatele armei negre.

Marie il privi cu ochii mici, in timp ce mintea ei rula scenariu peste scenariu. Putea observa clar in privirea lui Winterson ca, in ciuda calmului aparent, era speriat. Nu la fel de speriat precum chinezul exasperat ce-l tinea ostatic, desigur, dar pe-aproape. Magazia boutique-ului continua sa arda si secundele treceau repede. Stia ca daca ar fi lasat arma jos, erau amandoi morti in cateva secunde, asa ca tragea de timp. Trase aer adanc in piept si facu doi pasi rapizi spre Winterson si Hun, infigand teava pistolului exact in arcada celui din urma, urland:

-O sa murim amandoi atunci, dar tu n-ai sa scapi de-aici! Crezi ca glumesc? Incearca-ma!
-Esti nebuna! tipa chinezul chel si mic, incarcat de tatuaje si piercing-uri. Arunca arma!
-Arunc-o tu! Nu glumesc, piticule – arunca arma si spune-mi unde este Cezarul sau murim impreuna arsi de vii! Alege: ori murim toti, ori imi spui unde e si mai traim pentru a schimba gloante si-n alta zi!

Hun transpira intens, pulsul ridicat accelerandu-i respiratia si adrenalina facandu-i mana sa tremure pe revolverul argintiu. Gulerul alb al camasii i se patase urat si degetele ii alunecau pe patul armei. Marie obtinuse exact ce voia – un schimb de locuri. Traficantul de potiuni pierduse, in cateva secunde, pozitia de avantaj pe care ostaticul i-o oferise, iar acum, pus la zid, avea doua optiuni: moartea sigura sau riscul asumat de a se preda. Fata zambi victorios din coltul gurii. Il citise bine – nu era genul care sa moara din loialitate.

-Bine, murmura Hun, lasand arma sa cada.

Nu avu timp sa-si revina – Winterson se elibera rapid de bratul chinezului, il stranse puternic de ceafa si-l proiecta cu fruntea in cadrul usii. Hun cazu inconstient, in costumul lui ieftin, labartat si imbibat in traspiratie. Marie ii arunca o privire ciudata englezului, cu o spranceana arcuita si cealalta incruntata:
-Doua lucruri am de zis, vorbi ea. Unu! Ma surprinde latura ta violenta. Si doi! Daca voiam sa-l omor, ii imprastiam creierii pe rafturile astea pline de rahaturi din momentul in care am pasit in magazin! Ce naiba faci?

Winterson o privi calm, cu ochii lui tulburi si, in timp ce-l ridica pe Hun, tragandu-i bratul peste umar, ii raspunse impasibil:

-Si eu am doua lucruri de spus. A! Daca ai avea un pistol infipt in jugulara, ai considera cel putin la fel de corect sa-l proiectezi pe agresor in primul perete. Si B! De cand te deranjeaza pe tine uzul de forta?

Marie chicoti si se strecura sub celalalt brat al chinezului, tragandu-l amandoi din incaperea ce se umplea de fum.

1 ora mai tarziu:

-Ti-am spus, omule! Nu stiu nimic mai mult – Cezarul va fi in parcul Dun Hao in noaptea asta. E acolo in fiecare joi noapte, dar nu stiu de ce! Cu atat mai putin cu cine!
-Ei, haide, Hun, ii replica Marie tragand asiduu dintr-un Marlboro. Poti mai mult de atat…
-Nu stiu nimic mai mult! Ce rost are sa va mint? Oricum voi fi mort pana-n zori!
-Aici, ii raspunse englezul cu acelasi calm, ai dreptate.

Cu o miscare inceata, in protestele balbaite ale individului mic si agitat, Winterson isi desfacu jacheta si indrepta un elegant pistol argintiu cu amortizor catre Hun, eliberand un foc scurt in teasta acestuia. Marie cazu pur si simplu de pe masa pe care statea, scuipand in cadere si tigara ce i se lipise de buza inferioara. Se ridica socata si-l impinse cu ambele brate pe barbat, urland:

-Esti nebun?! De ce-ai facut asta? Omul tocmai se predase si ne-a spus tot ce stia!
-Exact, ii raspunse barbatul calm, ascunzand inapoi arma sub jacheta, in toc.

Fata, ramasa stupefiata, il privi cum il impacheta pe omul care cu 10 secunde in urma inca respira, in covorul mic din mijlocul camerei. Sangele se imbiba fara graba in puful colorat. Raceala si siguranta cu care Winterson se misca o facu sa inghete – il privi paralizata cum il rula in covor, ascunzand orice indiciu direct despre crima, apoi il arunca in sifonierul masiv si gol, inchizand usa. Oxfordianul se apleca apoi sub pat si scoase o servieta neagra, asezand-o pe asternuturi, si o deschise cu sunet metalic. Click – click! – Marie tresari. In fata ei, in geanta de carbon, se tolanea o pusca uriasa cu luneta, demontata, dar gata de actiune.

-E timpul sa ne intoarcem la treaba, sopti Winterson.
-…Ce naiba am facut pana acum? ii replica fata printre dinti. Ce-i cu arma?
-E a ta. Ti-ai indeplinit rolul activ in misiunea asta. E timpul sa ma lasi pe mine s-o termin.
-Nici nu ma gandesc! Ordinul a fost clar: recupereaza globul. N-a spus nimic de tine sau de omucidere… Si, dupa ce am facut toata treaba, vrei sa ma pui pe tusa?
-Esti naiva si orgolioasa. Tocmai fiindca Ordinul a cerut recuperarea artefactului trebuie sa fiu eu cel care-o face. Nu ai nici experienta, nici calmul, nici diplomatia necesara unei negocieri cu Cezarul. Aminteste-ti sedinta de instruire: aici nu avem de-a face cu un Merioch tanar, pe care-l poti dobori cu un glont, ci cu un vampir debordand de experienta miilor de ani in a ucide. Ia arma si gaseste-ti un loc bun in apropierea parcului… Violenta, in cazul asta, e ultima solutie.

Fata isi trecu degetele inmanusate peste arma din servieta, gandind calculat ce spusese englezul. Winterson devenise brusc serios, infricosator chiar. Nu parea genul care sa treaca usor din calmul britanic in imperiul panicii, dar acum era foarte aproape de o explozie de cuvinte. Stia ca daca ar fi protestat, i s-ar fi raspuns cu o comparatie intre varsta si experienta, asa ca accepta tacit. Inchise servieta si se indrepta spre usa camerei micului hotel fara sa spuna un cuvant. Cuvintele lui o oprira in drum pentru o clipa:

-Nu-ti face iluzii, Marie. Daca se ajunge la violenta, toate gloantele din lume nu vor face decat sa-l incetineasca, asa ca nu te pripi.
-Stai linistit, ii raspunse ea rece. Nu-mi esti atat de drag incat sa risc provocarea unui conflict inainte de a incepe. Nu e fundul meu la bataie, dragutule…

11 ore mai tarziu, parcul Dun Hao:

Marie catara scara de incendiu blestemand toate rudele, prietenii si urmasii lui Winterson. Catarandu-se doar cu o mana, trebuia sa urce cate o treapta, ceea ce facea ascensiunea destul de dificila si aparent interminabila. In cealalta mana strangea servieta, destul de grea datorita incarcaturii masive, lovind-o din cand in cand de scheletul circular de siguranta. Nu intelesese niciodata rostul acelei structuri care, in eventualitatea unei caderi, ar fi agravat si mai tare starea celui implicat. Urca si injura. Cozile ii fluturara intr-o adiere, facand clopoteii sa sune cristalin, si arunca servieta pe marginea acoperisului, propulsandu-se dintr-un salt si ea. Scruta imprejurimile cu un zambet desenat, nascut din realizarea faptului ca orasul nu era cu mult diferit de unul din Romania – blocurile erau asemanatoare, cenusii si triste, inghesuite, iar stradutele erau pustii si asfaltul la fel de bombardat de cratere ca orice alta sosea din Bucuresti.

Cu pasi de felina, Marie se apropie de latura acoperisului ce oferea cel mai bun unghi spre parcul in care se presupunea ca Winterson il va intalni pe faimosul Cezar. Se lasa pe vine, vantul zburlindu-i gulerul de blana al hainei si facand clopoteii sa sune din nou. Isi linse buzele uscate si deschise geanta, apoi asambla cu precizie mecanica arma uriasa. O usoara satisfactie ii atinse chipul cand realiza ca se pricepea la arme si ca ea, o adolescenta de 16 ani, executa actiuni de tip militar mai bine decat multi adulti. Winterson, asemeni multor altora, realizase ca aceasta constientizare trezea in ea un orgoliu – era adevarat si ea o stia, dar, cum spunea mereu, atunci cand te pricepi la ceva, nu e nici o rusine si nici un pacat sa recunosti acest lucru fata de tine si fata de altii. Unii ii spuneau lauda de sine. Unii erau invidiosi…

Telefonul suna scurt, iar vocea englezului se auzi sec in difuzorul mic:

-Esti gata?
-Da, sunt in coltul sud-vestic, ii raspunse ea, tintindu-l in luneta.
-Coltul sud-… ce?
-Sunt pe acoperis, in dreapta ta. La naiba… Ora 3!
-Bine, fii pregatita.
-Multa baf-

Winterson inchisese deja, dar nu inainte ca Marie sa auda sunetul specific de apel in asteptare. Probabil raporteaza Ordinului, gandi fata, tragand inapoi arcul incarcatorului si eliberandu-l metalic, facand glontul lung sa alunece pe teava.

Oxfordianul isi facu aparitia pe poarta mica, pasind fara graba pe aleea pavata de cu placi de ciment. Parcul era pustiu, dar neobisnuit de verde pentru perioada aceea a anului. Arbori curbati formau arcade peste alei, iar frunzele lor mici si dese, de un verde inchis, ofereau o umbra protectoare, dar deloc folositoare situatiei. Marie ridica o spranceana cand, in lumina galbena a felinarelor pitice, plantate haotic in toata zona, un caine alerga jucaus si fara tinta de colo-colo. Un Chow-Chow blanos, cu limba mov atarnandu-i de-un cot, se zbenguia in intuneric, sprintand de la un copac la altul. Intr-un final isi gasi si stapanul – o silueta pitica si imbracata in haine cenusii, stand cuminte pe o banca.

-Ce naiba? sopti ea pentru sine. Un copil singur in parc? La ora asta?

Marie focaliza luneta pe acel baietel, al carui chip nu-l putea deslusi. Purta o jacheta sport, din bumbac gros, blugi, pantofi sport negri si o sapca de aceeasi culoare. Gluga jachetei era trasa peste cap, iar cozorocul ii ascundea chipul complet. Parea amortit, nenatural, abia miscandu-si mana dreapta catre animalul care-l asculta si fugea pe dupa copaci, de parca ar fi incercat sa se ascunda de el, apoi revenea fericit, de parca in acel joc ciudat el era castigatorul. Winterson isi facu aparitia in cadru, fiind intampinat cu latratul gros al catelului. La un semn al baietelului, cainele se aseza langa banca, docil si tacut, dar privind cu atentie catre barbatul ce parea ca se adreseaza stapanului sau. Marie devenea din ce in ce mai confuza. Plimbandu-si degetul pe marginea tragaciului, isi soptea gandurile involuntar:

-Ce dracu’ se intampla acolo? Winterson, avem treaba, fir-ar…! Hai, lasa copilul si vezi-ti de drum… Ha?! exclama ea, inghitind in sec, cand interlocutorul englezului ridica privirea.

Octavius il privi pe Winterson cu ochii reci si negri, apoi privirea-i cobori spre animalul de langa el care primi fericit mangaierea rece a stapanului. Parea ca vorbeste dar, de pe acoperis, Marie nu putea auzi absolut nimic din dialog. Nici nu putea intui care era planul englezului. Realiza, cu greu, ca Cezarul era un baietel Upir, dar parca nu-i venea sa creada. Intreaga imagine ii intoarse stomacul pe dos si, pentru prima oara, realiza ce conexiuni morbide existau intre o rasa de vampiri morti si un baietel ce nu parea sa aiba mai mult de 10 ani. Ce animal ar fi putut sa transforme un copil intr-o astfel de monstruozitate? se intreba ea, in timp ce simtea fiecare nerv incordandu-se a dezaprobare.

O mana puternica se infasura in jurul gulerului de blana al hainei fetei, tragand-o cu o forta inumana si aruncand-o in spate vreo zece metri. Marie se stranse ca intr-o bila in aer si se rostogoli, aterizand pe vine – tot antrenamentul alaturi de colegi de 2-3 ori mai mari si mai grei decat ea parea, in sfarsit, sa dea roade. Stranse intre degete una din cozi, tragandu-si firele de par dintre buze, si ridica privirea spre atacator.

-Stiam ca nu va fi usor, dar ce se intampla in seara asta? Intai un copil mort, acum un majordom agresiv! Cineva, undeva sus, are un simt bolnav al umorului…

Barbatul din fata ei ramase tacut. In lumina slaba a stalpilor din apropiere, se contura portretul unui tip trecut de 25 de ani, cu pielea extrem de alba si ochii de un albastru intunecat. Parul lung, negru, prins intr-o coada legata cu o fasie de matase neagra. Isi pastra postura eleganta, cu mainile inamanusate in catifea alba la spate si pieptul inainte. Purta acel smoking tipic majordomilor englezi, cu guler ingust si drept, si nasturi de ambele parti ale tunicii, pantaloni drepti si pantofi italienesti, impecabil de curati. Camasa alba, perfecta, era incheiata pana sus, si sub gulerul usor indoit purta legata o cravata cu nod windsor, in dungi subtiri, rosii si bleu-marin. Sub haina, purta vesta neagra, la fel de rigid incheiata. Cu acea privire inexpresiva, Dominic o privi pe Marie ca pe ceva complet banal sau ca si cum ar fi privit in gol, lucru ce ii dadea fiori fetei. Era ceva extrem de ciudat la acest vampir care ar fi putut s-o omoare dintr-o lovitura. Faptul ca n-o facuse, era, de obicei, un semn ca dorea sa se “joace” cu ea inainte de a-i sorbi esenta purpurie, dar inexpresivitatea chipului revela o indiferenta a naibii de bizara.

-Marie Damaris, se recomanda ea, ridicandu-se in picioare si scuturandu-si poalele hainei.
-Dominic Seranno, ii raspunse el sec si robotic.
-Banuiesc ca nu ai de gand sa te dai la o parte, adauga ea, punandu-si mainile in solduri si privindu-l contemplativ.
-Nu te pot lasa sa te amesteci.
-Atunci avem o problema, fiindca partenerul meu e acolo jos si n-am de gand sa las totul pe seama norocului sau bunavointei acelui copil demonic.
-…Atunci avem o problema, repeta soptit Dominic, accentuand verbul si concluzionand cu acea privire impasibila.

Marie sopti incantatia, iar intregul sau trup incepu sa emita flacari mov. Irisii perfecti se transformara in sticla topita. Isi desfacu bratele si incorda degetele, adunand intregul sau spirit mocnit in palme:

-Nher Falasi Sha! tipa fata, concentrand energia violet in bulgari incandescenti. Sprinta spre adversar si facu un salt, arucandu-l pe primul din aer. Dominic se feri fara probleme, iar proiectilul exploda in eter, in spatele lui. Marie ateriza si se arunca pe o parte, eliberand si al doilea bulgare. Se rostogoli, concentrandu-si energia in alte doua bile mov in timpul executiei acrobatice. Majordomul facu un pas in lateral, evitand si al doilea proiectil.

-Destul, sopti el. Pierdem timpul.

Intr-o fractiune de secunda porni in directia ei, facand un salt si o pirueta in aer, tintind un picior spre pieptul ei. Din reflex, Marie isi incrucisa bratele, absorbind inapoi cei doi bulgari violet, si formand un scut energetic care se dovedi a avea densitatea unui zid. Dominic il lovi cu putere, dar nu reusi s-o clinteasca nici macar un centimetru. Se prabusi pe spate si, exact cand fata vru sa elibereze un “HA!” victorios, se propulsa inapoi in picioare, cu trei cutite subtiri si scurte (asemeni celor folosite la deschiderea plicurilor) atintite exact spre gatul ei. Marie isi inghiti exclamatia, simtind pe pielea gatului varful armelor pe care majordomul le tinea strans intre degetele mainii drepte.

-Ai castigat, sopti ea. Acum termina ce-ai inceput.
-…N-am inceput nimic, ii raspunse el soptit. Ordinul meu e sa te tin in viata si sa-ti arat ce greseala era sa faci.
-Despre ce vorbesti? intreba fata complet debusolata.

Cu o miscare rapida, Dominic isi ascunse cutitele in maneca tunicii apoi se intoarse spre locul in care arma cu luneta ramasase fara stapan. Puse un picior pe parapetul acoperisului si ii facu semn sa se apropie.

-Priveste, sopti el cu acel accent italian de neconfundat.

Din umbrele copacilor, mai mult de doua duzini de barbati imbracati in echipament militar urban, se apropiau in cerc in jurul acelui copil Upir, cu armele de asalt atintite spre el. Tintele laser se jucau pe intreg trupul lui, iar Winterson, stand in fata Cezarului cu mana intinsa, ii cerea acea sfera pe care o cautasera in tot acest timp.

-Prietenul tau, explica Dominic, nu e ceea ce pare a fi. Intreaga ta misiune a fost compromisa de la bun inceput. Datele au fost alterate. Acest James Winterson este un agent dublu. In realitate lucreaza cu un grup numit UNIS.
-UNIS? intreba Marie si mai confuza.
-E complicat, ii raspunse italianul, scuturand praful de pe coatele tunicii negre. Pe scurt, UNIS e un grup de oameni care cerceteaza si manipuleaza entatile supranaturale.
-Cum de n-am auzit de ei pana acum?
-Cum ziceam, e complicat. Stapanul meu stia despre Winterson si UNIS inca de la bun inceput. Stapanul meu stie –tot-. Iar tu esti prea importanta pentru a fi prinsa in schimbul de focuri. M-a instruit sa te gasesc si sa te apar.
-…Asta e dementa! Cum poate fi Ordinul Oxford compromis? E unul dintre cele mai puternice din lume! Nu pot sa cred…!
-Crezi ce vrei, dar acum nu esti in siguranta aici. Trebuie sa plecam.
-Si ce se va intampla cu Cezarul?

Dominic schita un zambet. Sau asa i se paru fetei. Intr-o clipita, o lua in brate si sprintand spre marginea acoperisului, facu un salt urias, fara efort, pe cel din apropiere, disparand cu ea in intuneric. Cateva momente mai tarziu, zeci de arme cu amortizor se descarcara in trupurile soldatilor UNIS, secerandu-i instantaneu. Din bezna parcului, vrajitorii Xin isi facura aparitia, arestandu-l pe James Winterson.

-Unde mergem? intreba Marie cu un calm ciudat, in bratele lui Dominic, in timp ce acesta se propulsa de pe un acoperis pe altul.
-Acasa, ii raspunse el. Fiecare, adauga privind-o, la casa lui, desigur.
-Dar misiunea… Winterson, sopti ea cu tristete.
-Nu-ti face griji, ii spuse el zambind. Ai facut o treaba grozava. Felicitari, tanara vrajitoare. Esti un gardian acum.