Nu-mi plac oamenii care gândesc monocolor. Nu numai că nu-mi plac! Am ajuns să-i detest fățiș și intens, lovindu-mă mult prea des, exagerat chiar, de indivizi care trăiesc cu convingerea că în viață există doar două alternative.
Cazul I: Elitista de rockotecă.
Îmi sorbeam tacticos un fel de vrăjeală diluată cu pretext de whiskey la o lansare de album, într-un club/bar pe care nu o să-l numesc fiindcă nu merită. În sfârșit, după ce m-a scanat câteva minute, barmanița țâțoasă remarcă: "Mișto haină." Îi zâmbesc și-i mulțumesc discret, nevoind să atrag atenția fiindcă automat îmi amintisem cât costase. "De unde ai luat-o?" mă întreabă. "Ăăăă... Zara. De la Zara" îi zic, fără să realizez că numele Zara în România echivalează cu Armani sau Gucci, dintr-un motiv doar de localnici înțeles. Într-adevăr, tunica mea oliv, cu nasturi aurii, arată într-un mare fel și m-a costat o mică avere, dar cred că după muncile de pe mare, am dreptul să mă bucur de banii câștigați. Că puii mei! Sunt bani munciți, nu furați. Dar! Reacția ei, deși așteptată, trebuie să recunosc că m-a deranjat; și-a curbat gura într-un "O" și mi-a făcut cu ochiul teatral. O întreb: "Ce înseamnă...(și repet figura ei)?" Îmi zice: "Păi te îmbraci de la Zara. Ești fițos."
Bun, păi drăguță... Tu dacă lucrezi într-un bar-club-bombo-cavernă, în care-și fac veacul în proporție de 99% rockerași lefteri cu aspirații de filosofi, care se-ntind pe bar să-ți vadă pieptul prin decolteu încă o dată și se bagă-n vorbă doar-doar le dai o bere, dacă te-nvârți printre aceleași trupe de anonimi, pseudo-anonimi și aproape-celebrii care vin să cânte la zece oameni, și dacă ești frustrată fiindcă tu nu-ți permiți să bei javra aia de whiskey pe care mi-ai turnat-o în pahar, cu ce-s eu vinovat? Tu vezi oamenii ca fiind buni dacă-s faliți și cerșesc o Timișoreana pe datorie sau răi dacă pot să achite nota la sfârșitul serii? Ce mentalitate de căcat! Ce penibil! Practic, tipul ăsta de persoană îți reproșează că ai standarde, că ești atent cu ce pui pe tine și ce bagi în gură... din spatele unei tejghele mizerabile, unde e foarte probabil să-și petreacă restul zilelor fiindcă a durut-o la spate de un job stabil! Și ce e cel mai enervant, nu e critica ilogică, ci faptul că argumentul nici măcar nu implică sinceritate: reproșul sub forma unui "you sold out" - adicătelea tu ești băiat fin, păcat că te-ai cocalarit! - nici măcar nu e simțit, ci e un surogat, o scuză jenantă ce vrea să mascheze invidia. Cine dracu' a hotărât că dacă porți o haină de la Zara, nu ești binevenit între rockeri? ...Cum zicea Pitiș, săracu'? "Nu contează cât de lung am părul"?
Cazul II: Omniscientul.
Din nou, nu o să dau nume, nu fiindcă evit să jignesc pe cineva - se simt copii și singuri - ci fiindcă această tipologie este extrem de răspândită și am norocul să dau peste ea frecvent, deci nu mă pot referi la un individ anume.
Omniscientul are de obicei între 20 și 30 de ani, vârstă la care și eu credeam că le știu pe toate, că viața s-a deschis cu frică și respect înaintea awesomeness-ului meu. E, de obicei, genul ăla de puști școlit, care a prins din zbor informație - fiindcă e un tip inteligent, într-adevăr - și a citit ceva cărți, iar acum, proaspăt licențiat și angajat, hiperactiv știindu-se intrat în viață și mândru (săracul de el!) că are responsabilități, intră cu bocancii în tot soiul de discuții și își impune gândirea cu titlu de adevăr suprem. Omul n-ar fi periculos pentru el însuși dacă nu ar fi atât de sigur și mândru de acele principii pe care a ales să le ramforseze și acea filosofie de viață pe care el o consideră perfectă, asta transformându-l în moralistul suprem (cu atât mai mult dacă e și înconjurat de o gașcă de alți omniscienți ce-i încurajează atitudinea).
Omniscientul este, binențeles, omniscient. El știe clar ce e bine și ce e rău, făcând abuz de dreptul la liberă exprimare și ignorând orice limită de bun simț, fiindcă este atât de orgolios încât nu-i pasă dacă te rănește - important este să aibă dreptate, să se simtă mulțumit că te-a convertit la principiile lui, că l-ai validat acceptându-l drept profet absolut. Știu, o să ziceți că seamăna tare cu mine, dar există o diferență: eu știu că nu știu tot și, deși mă contrazic cu toată lumea, sunt de-a dreptul avid de informare și îmi doresc chiar să mi se ofere o opinie mai bine argumentată decât a mea! Omniscientul nu are nevoie de alte opinii; el știe deja că tu greșești și te ascultă din curtoazie, privindu-te cu milă și condescendență, ca pe un pui de găină care piuie sunete nonsensice. Și dacă, fiindcă e probabil și acest scenariu în ciuda faptului că omniscientul nu-l va recunoaște niciodată, se întâmplă să îi prezinți cu caz solid, cu toate informațiile și datele de care este nevoie, va invoca meschin ignoranța și jenanta scuză a manelistului ineducabil: "e gustul meu / e alegerea mea!" Brusc, acest exemplar cu potențial, devine un catâr cu ochelari, care e dispus să se eticheteze ca fiind același tip de individ pe care, în propriul său discurs anterior, îl desconsideră cu desăvârșire! Este un ipocrit, care simte nevoia viscerală să-i informeze pe toți despre ce persoană absolut minunată este, dar care e incapabil să-și urmeze propria-i predică, făcându-și singur mai mult rău decât bine.
Cazul III: Protestatarul profesionist.
Cu ăsta e simplă treaba: dacă nu ești cu el, ești împotriva lui. Protestatarul e peste tot - dar mai ales pe Facebook! E ăla care urlă tot timpul împotriva sistemului, de-ți vine acru și te-ntrebi dacă mai are salivă în gură la câte flegme a tras pe sistem. Lu' băiatu' ăsta îi pute non-stop. Nu că n-ar avea dreptate - că e probabil să aibă - dar te face să-l analizezi și să îl compari cu tine, și nu ajungi decât la concluzia că: bă, oamenii normali se mai și bucură, mai ies în oraș, mai beau un ceai, mai fac mișto de alții pe un blog... Ceva, orice, să mai uite de amar. Dar nu, protestatarul profesionist nu are timp; el e atât de supărat pe viață, e atât de învrajbit de niște probleme cărora tot el le da proporții hiperbolice, că tu nu ai dreptul și nu poți să fi neutru. Nu ai cum! Dacă ești anti-PDL-ist, ești PSD-ist! Clar! Ești de-a lu' Băselu! Dacă nu ești ateu, ești un habotnic îndoctrinat! Dacă nu vrei să faci spam ca să salvezi comunitarul, urăști animalele! Dacă îți anulezi votul, nu îți iubești țara, fiindcă trebuie neapărat să alegi răul cel mai mic.
Ce au toți ăștia în comun și mă deranjează? Faptul că toți au o problemă cu mediatizarea. Toți! Orice cale de mijloc, orice fel în care tu - aparent - faci un compromis astfel încât să nu spargi dinții taberei adverse când îți prezinți părerea / principiul / credința etc., este considerat înjositor. Absolut toți au senzația cretină că dacă lași puțin de la tine, dacă nu sari în gâtul celuilalt direct, îți calci pe valori, pe virtuți, arunci morala la gunoi și te vinzi, ești comercial și, prin urmare, demn de dispreț. Ce anume înseamnă comercial, mă întreb, și de ce e rău așa?
Cazul I: Elitista de rockotecă.
Îmi sorbeam tacticos un fel de vrăjeală diluată cu pretext de whiskey la o lansare de album, într-un club/bar pe care nu o să-l numesc fiindcă nu merită. În sfârșit, după ce m-a scanat câteva minute, barmanița țâțoasă remarcă: "Mișto haină." Îi zâmbesc și-i mulțumesc discret, nevoind să atrag atenția fiindcă automat îmi amintisem cât costase. "De unde ai luat-o?" mă întreabă. "Ăăăă... Zara. De la Zara" îi zic, fără să realizez că numele Zara în România echivalează cu Armani sau Gucci, dintr-un motiv doar de localnici înțeles. Într-adevăr, tunica mea oliv, cu nasturi aurii, arată într-un mare fel și m-a costat o mică avere, dar cred că după muncile de pe mare, am dreptul să mă bucur de banii câștigați. Că puii mei! Sunt bani munciți, nu furați. Dar! Reacția ei, deși așteptată, trebuie să recunosc că m-a deranjat; și-a curbat gura într-un "O" și mi-a făcut cu ochiul teatral. O întreb: "Ce înseamnă...(și repet figura ei)?" Îmi zice: "Păi te îmbraci de la Zara. Ești fițos."
Bun, păi drăguță... Tu dacă lucrezi într-un bar-club-bombo-cavernă, în care-și fac veacul în proporție de 99% rockerași lefteri cu aspirații de filosofi, care se-ntind pe bar să-ți vadă pieptul prin decolteu încă o dată și se bagă-n vorbă doar-doar le dai o bere, dacă te-nvârți printre aceleași trupe de anonimi, pseudo-anonimi și aproape-celebrii care vin să cânte la zece oameni, și dacă ești frustrată fiindcă tu nu-ți permiți să bei javra aia de whiskey pe care mi-ai turnat-o în pahar, cu ce-s eu vinovat? Tu vezi oamenii ca fiind buni dacă-s faliți și cerșesc o Timișoreana pe datorie sau răi dacă pot să achite nota la sfârșitul serii? Ce mentalitate de căcat! Ce penibil! Practic, tipul ăsta de persoană îți reproșează că ai standarde, că ești atent cu ce pui pe tine și ce bagi în gură... din spatele unei tejghele mizerabile, unde e foarte probabil să-și petreacă restul zilelor fiindcă a durut-o la spate de un job stabil! Și ce e cel mai enervant, nu e critica ilogică, ci faptul că argumentul nici măcar nu implică sinceritate: reproșul sub forma unui "you sold out" - adicătelea tu ești băiat fin, păcat că te-ai cocalarit! - nici măcar nu e simțit, ci e un surogat, o scuză jenantă ce vrea să mascheze invidia. Cine dracu' a hotărât că dacă porți o haină de la Zara, nu ești binevenit între rockeri? ...Cum zicea Pitiș, săracu'? "Nu contează cât de lung am părul"?
Cazul II: Omniscientul.
Din nou, nu o să dau nume, nu fiindcă evit să jignesc pe cineva - se simt copii și singuri - ci fiindcă această tipologie este extrem de răspândită și am norocul să dau peste ea frecvent, deci nu mă pot referi la un individ anume.
Omniscientul are de obicei între 20 și 30 de ani, vârstă la care și eu credeam că le știu pe toate, că viața s-a deschis cu frică și respect înaintea awesomeness-ului meu. E, de obicei, genul ăla de puști școlit, care a prins din zbor informație - fiindcă e un tip inteligent, într-adevăr - și a citit ceva cărți, iar acum, proaspăt licențiat și angajat, hiperactiv știindu-se intrat în viață și mândru (săracul de el!) că are responsabilități, intră cu bocancii în tot soiul de discuții și își impune gândirea cu titlu de adevăr suprem. Omul n-ar fi periculos pentru el însuși dacă nu ar fi atât de sigur și mândru de acele principii pe care a ales să le ramforseze și acea filosofie de viață pe care el o consideră perfectă, asta transformându-l în moralistul suprem (cu atât mai mult dacă e și înconjurat de o gașcă de alți omniscienți ce-i încurajează atitudinea).
Omniscientul este, binențeles, omniscient. El știe clar ce e bine și ce e rău, făcând abuz de dreptul la liberă exprimare și ignorând orice limită de bun simț, fiindcă este atât de orgolios încât nu-i pasă dacă te rănește - important este să aibă dreptate, să se simtă mulțumit că te-a convertit la principiile lui, că l-ai validat acceptându-l drept profet absolut. Știu, o să ziceți că seamăna tare cu mine, dar există o diferență: eu știu că nu știu tot și, deși mă contrazic cu toată lumea, sunt de-a dreptul avid de informare și îmi doresc chiar să mi se ofere o opinie mai bine argumentată decât a mea! Omniscientul nu are nevoie de alte opinii; el știe deja că tu greșești și te ascultă din curtoazie, privindu-te cu milă și condescendență, ca pe un pui de găină care piuie sunete nonsensice. Și dacă, fiindcă e probabil și acest scenariu în ciuda faptului că omniscientul nu-l va recunoaște niciodată, se întâmplă să îi prezinți cu caz solid, cu toate informațiile și datele de care este nevoie, va invoca meschin ignoranța și jenanta scuză a manelistului ineducabil: "e gustul meu / e alegerea mea!" Brusc, acest exemplar cu potențial, devine un catâr cu ochelari, care e dispus să se eticheteze ca fiind același tip de individ pe care, în propriul său discurs anterior, îl desconsideră cu desăvârșire! Este un ipocrit, care simte nevoia viscerală să-i informeze pe toți despre ce persoană absolut minunată este, dar care e incapabil să-și urmeze propria-i predică, făcându-și singur mai mult rău decât bine.
Cazul III: Protestatarul profesionist.
Cu ăsta e simplă treaba: dacă nu ești cu el, ești împotriva lui. Protestatarul e peste tot - dar mai ales pe Facebook! E ăla care urlă tot timpul împotriva sistemului, de-ți vine acru și te-ntrebi dacă mai are salivă în gură la câte flegme a tras pe sistem. Lu' băiatu' ăsta îi pute non-stop. Nu că n-ar avea dreptate - că e probabil să aibă - dar te face să-l analizezi și să îl compari cu tine, și nu ajungi decât la concluzia că: bă, oamenii normali se mai și bucură, mai ies în oraș, mai beau un ceai, mai fac mișto de alții pe un blog... Ceva, orice, să mai uite de amar. Dar nu, protestatarul profesionist nu are timp; el e atât de supărat pe viață, e atât de învrajbit de niște probleme cărora tot el le da proporții hiperbolice, că tu nu ai dreptul și nu poți să fi neutru. Nu ai cum! Dacă ești anti-PDL-ist, ești PSD-ist! Clar! Ești de-a lu' Băselu! Dacă nu ești ateu, ești un habotnic îndoctrinat! Dacă nu vrei să faci spam ca să salvezi comunitarul, urăști animalele! Dacă îți anulezi votul, nu îți iubești țara, fiindcă trebuie neapărat să alegi răul cel mai mic.
Ce au toți ăștia în comun și mă deranjează? Faptul că toți au o problemă cu mediatizarea. Toți! Orice cale de mijloc, orice fel în care tu - aparent - faci un compromis astfel încât să nu spargi dinții taberei adverse când îți prezinți părerea / principiul / credința etc., este considerat înjositor. Absolut toți au senzația cretină că dacă lași puțin de la tine, dacă nu sari în gâtul celuilalt direct, îți calci pe valori, pe virtuți, arunci morala la gunoi și te vinzi, ești comercial și, prin urmare, demn de dispreț. Ce anume înseamnă comercial, mă întreb, și de ce e rău așa?
E nașpa când o trupă de rock hotăraște să nu cânte Death Metal pentru 200 de fani, ci Heavy Metal pentru 20.000? De ce? Fiindcă are succes, fiindcă i se cumpără albumele, fiindcă au într-adevăr concerte și nu reuniuni cu colegii de clasă? E o tâmpenie! Un om inteligent, care vrea într-adevăr să realizeze ceva și să-și prezinte viziunea de nișă cu succes, înțelege că are nevoie de o bază financiară în primul rând, de la care să pornească. Că nimeni, niciodată, nicăieri nu a bătut un anonim pe umăr, să-l întrebe dacă nu vrea să devină vedetă. Când nu ai cu ce, nu ai dreptul să ridici pretenții - Universul nu va aranja lucrurile astfel încât să câștigi tu la lotto, fiindcă ce persoană mișto ești! Nu este o lege care spune că dacă ai făcut destui bani făcând ce nu-ți (prea) place, nu ai dreptul să promovezi mai târziu ceea ce-ți place folosindu-te de acei bani!
Deci bine. Asta așa de vineri 13, că tot m-am contrazis jumătate de dimineață. Ghinionul fie cu voi! - nu că nu-mi sunteți simpatici ca niște krakkeni miniaturali, ci fiindcă vorb-aia:
Deci bine. Asta așa de vineri 13, că tot m-am contrazis jumătate de dimineață. Ghinionul fie cu voi! - nu că nu-mi sunteți simpatici ca niște krakkeni miniaturali, ci fiindcă vorb-aia:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu