Mă întreba Deea mai devreme, într-un acces minor (dar sănătos) de paranoia, dacă nu cumva noi suntem cei anormali și, de fapt, indivizii care-au demonstrat la Universitate sunt așa cum trebuie să fie un cetățean al unei țări democrate. Normali nu suntem și chiar dac-am fi, nu am avea la ce să ne raportăm pentru confirmare. Nu cred că există o persoană care să corespundă modelului ideal de normalitate, dar în ceea ce privește autoconservarea (și dacă aș fi fost în România zilele astea), mă consider rezonabil de normal; nu vreau bastoane-n cap, picioare-n coaie și nici să port proteză la cei aproape treizeci și unu de ani - e atât de simplu.
Nu cred în cauzele astea, pe care le-au urlat o mână de revoltați și câteva grupări de șomeri fără hobby-uri. Mai mult, nu cred în proteste, în România contemporană. Ar fi exagerat să le etichetez - pe ele, cauzele - ca fiind ridicole, dar dupa 24 de ani de așa-zisă democrație, în care au existat nu zeci, ci sute de situații ce meritau răscoală, am senzația că e doar un trend. Este, desigur, foarte posibil să mă înșel! Că acei indivizi chiar aspiră spre o schimbare și sunt alimentați de o flacără lăuntrică pe care nu o văd eu! ...E de asemenea posibil ca, o mare parte din ei, să se fi dus acolo fiindcă e distractiv. Fiindcă e mișto să urli (fără să șochezi pe nimeni) "Muie, Băse!" sau "Ponta, ia-o-n cur!", e aventuros să te alergi cu jandarmii sau să te lauzi că ți-au spart camera când ai încercat să faci poze, e sănătos să descarci ceva bolovani și petarde pe ei și mamele lor. Rețineți! Am zis o parte. Sunt absolut convins că printre manifestanți există și oameni animați de spiritul revoluționar, născut din frustrări, din neputință, din conștientizarea faptului că viața lor - ce este a LOR, drept pe care-l au din naștere - nu le mai aparține și nu au nici o scăpare din această situație.
Nu critic. Nu îi blamez pe niciunii, nu îi consider nici răi, nici buni. Sunt o mulțime de oameni confuzi, unii dorind să facă ceva, dar neștiind cum și ce ar trebui să fie acel ceva, alții îndurând frigul și pulanele și marșul, impunându-și optimism și speranță fiindcă n-au de ales. Nu mă deranjează nici hipsterii, nici cei dedicați cauzei X sau Y, nici pensionarii exasperați...
Dar nu mă deranjează nici inacțiunea, nici ăia pozați în cafenea, nici cei ca mine, care-și dau o părere din spatele laptopului. Nu mă deranjează fiindcă nu mă consider laș și nici nu-i etichetez pe restul ca atare, știind că în situația asta nu este vorba despre curaj. Vorbim despre grupuri și grupulețe ce s-au adunat, fiecare cu alt scop, fiecare cu alt slogan, să facă puțin zgomot. Nu vorbim despre o mișcare masivă, un țel comun, o măsură disperată în fața unei sistem opresiv! Nu vorbim de escaladarea gardului de la Cotroceni, nici de dărâmarea clădirii Parlamentului sau de dinamitarea Catedralei Neamului, nici de incendierea așa-ziselor baze ecologice sau de evacuarea Chevronului din țară! Nu vorbim de jumătate de București care-a ieșit în stradă fiindcă într-adevăr nu mai suportă, fiindcă a înțeles în sfârșit că toți politicienii sunt o apă și-un pământ și votul este o formalitate jignitoare, ci despre câțiva optimiști, alături de câțiva teribiliști, alături de câțiva disperați. Niște mici, niște puțini, niște cantități neglijabile pentru stimații lideri pe care tot ei i-au ales.
Nu cred în protest. Aș vrea, sincer, cu toată inima aș vrea! Aș îndura și frigul, și bastoanele, și îmbulzeala, dacă aș știi că lui Băse și lui Crin și lui Vitoraș le pasă de ce vreau eu, le e frică de mine și înțeleg ce înseamnă democrație.
Nu cred în cauzele astea, pe care le-au urlat o mână de revoltați și câteva grupări de șomeri fără hobby-uri. Mai mult, nu cred în proteste, în România contemporană. Ar fi exagerat să le etichetez - pe ele, cauzele - ca fiind ridicole, dar dupa 24 de ani de așa-zisă democrație, în care au existat nu zeci, ci sute de situații ce meritau răscoală, am senzația că e doar un trend. Este, desigur, foarte posibil să mă înșel! Că acei indivizi chiar aspiră spre o schimbare și sunt alimentați de o flacără lăuntrică pe care nu o văd eu! ...E de asemenea posibil ca, o mare parte din ei, să se fi dus acolo fiindcă e distractiv. Fiindcă e mișto să urli (fără să șochezi pe nimeni) "Muie, Băse!" sau "Ponta, ia-o-n cur!", e aventuros să te alergi cu jandarmii sau să te lauzi că ți-au spart camera când ai încercat să faci poze, e sănătos să descarci ceva bolovani și petarde pe ei și mamele lor. Rețineți! Am zis o parte. Sunt absolut convins că printre manifestanți există și oameni animați de spiritul revoluționar, născut din frustrări, din neputință, din conștientizarea faptului că viața lor - ce este a LOR, drept pe care-l au din naștere - nu le mai aparține și nu au nici o scăpare din această situație.Nu critic. Nu îi blamez pe niciunii, nu îi consider nici răi, nici buni. Sunt o mulțime de oameni confuzi, unii dorind să facă ceva, dar neștiind cum și ce ar trebui să fie acel ceva, alții îndurând frigul și pulanele și marșul, impunându-și optimism și speranță fiindcă n-au de ales. Nu mă deranjează nici hipsterii, nici cei dedicați cauzei X sau Y, nici pensionarii exasperați...
Dar nu mă deranjează nici inacțiunea, nici ăia pozați în cafenea, nici cei ca mine, care-și dau o părere din spatele laptopului. Nu mă deranjează fiindcă nu mă consider laș și nici nu-i etichetez pe restul ca atare, știind că în situația asta nu este vorba despre curaj. Vorbim despre grupuri și grupulețe ce s-au adunat, fiecare cu alt scop, fiecare cu alt slogan, să facă puțin zgomot. Nu vorbim despre o mișcare masivă, un țel comun, o măsură disperată în fața unei sistem opresiv! Nu vorbim de escaladarea gardului de la Cotroceni, nici de dărâmarea clădirii Parlamentului sau de dinamitarea Catedralei Neamului, nici de incendierea așa-ziselor baze ecologice sau de evacuarea Chevronului din țară! Nu vorbim de jumătate de București care-a ieșit în stradă fiindcă într-adevăr nu mai suportă, fiindcă a înțeles în sfârșit că toți politicienii sunt o apă și-un pământ și votul este o formalitate jignitoare, ci despre câțiva optimiști, alături de câțiva teribiliști, alături de câțiva disperați. Niște mici, niște puțini, niște cantități neglijabile pentru stimații lideri pe care tot ei i-au ales.
Nu cred în protest. Aș vrea, sincer, cu toată inima aș vrea! Aș îndura și frigul, și bastoanele, și îmbulzeala, dacă aș știi că lui Băse și lui Crin și lui Vitoraș le pasă de ce vreau eu, le e frică de mine și înțeleg ce înseamnă democrație.
Mi-am amintit acum de un prieten ce-mi spunea că votul nu e doar un drept, ci o obligație, o răspundere. Că trebuie, dacă mă simt român și-mi iubesc țara, neapărat să votez și nu să-mi anulez votul. Heh... Amuzant. Tot nu mă simt laș - eu zic că-i o formă de protest, că m-am săturat să văd aceleași fețe ce se perindă circular prin diverse fotolii și nu schimbă nimic. Eu am o obligație? Eu să mă simt dator? Okay, am fost patriot, mi-am iubit țara demult și am votat și-aș mai fi tot votat de fiecare dată dacă era legal, dar trebuie să întreb: LOR când le vine rândul să fie responsabili, amendabili, obligați? Când le vine rândul să fie măcar decenți, să nu mă scuipe-n ochi după ce i-am ales, și să nu se cace-n protestul meu, stând confortabil în fotoliu și privind fraierii la TV? Să-mi ziceți când aflați răspunsul și voi fi primul cu pancartă de care-o să dați la Universitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu